Prinţesa-martiră Elisabeta Feodorovna Romanova

În casa nobiliară germană de Hessa şi Rin s-a născut, pe 1 noiembrie 1864, Elisabeth Alexandra Luise Alice, fiica Marelui Duce Ludovic al IV-lea de Hessa şi Rin şi a prinţesei Alice. Bunica ei maternă era regina Victoria a Angliei, atfel încât copilăria Elisabetei a fost marcată mai degrabă de limba engleză şi de eticheta britanică decât de germana pe care o vorbea cu tatăl său. Cu o avere considerabilă şi o poziţie socială înaltă, familia se ferea totuşi de opulenţă. Pe lângă muncile casnice, prinţesa Alice a fost şi una dintre cele care s-au ocupat nemijlocit de îngrijirea răniţilor războiului austro-prusac. Atmosfera aproape idilică în care a crescut Elisabeta a fost tulburată pentru prima dată în 1878, când, în urma unei epidemii de difterie, sora ei mai mică, Maria, şi mama ei, Alice, au murit.
Pe măsură ce creştea în vârstă, Elisabeta a căpătat şi renumele de a fi una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Wilhelm al II-lea, viitorul împărat german, a întâlnit-o la Bonn unde i-a făcut curte asiduă şi i-a scris poezii. A fost respins politicos, ca şi alt pretendent, Frederic al II-lea, viitor Mare Duce de Baden. Ţinuta şi atitudinea ei nu făceau decât să atragă noi şi noi admiratori. Regina Maria a României avea să scrie în memorii despre verişoara ei, Ella, că frumuseţea şi dulceaţa ei erau „de vis”. Printre numeroasele rudenii nobile, la curtea prinţesei au poposit şi oaspeţi din Răsărit. Strămătuşa ei, împărăteasa Maria Alexandrovna a Rusiei i-a adus cu ea pe doi dintre fiii săi, Serghei şi Paul. Cu primul, Elisabeta – sau Ella, cum i se spunea – şi-a descoperit repede afinităţi. Amândoi erau sobri, religioşi şi pasionaţi de artă. Când Marelui Duce rus i-au murit părinţii, Elisabeta a recunoscut în el aceeaşi durere pe care o trăise ea însăşi la trecerea în veşnicie a mamei. Peţită a doua oară, a acceptat. Căsătoria a avut loc pe 15 iunie 1884, la palatul de iarnă din Sankt Petersburg şi vlăstarul nobil al unei familii anglo-germane a devenit Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova, cu zece ani înainte ca sora ei, Alexandra, să devină Ţarina (Împărăteasa) Rusiei. Atât noua ei familie cât şi poporul rus au îndrăgit-o din primul moment pentru frumuseţea, blândeţea şi distincţia ei. Îmbrăţişând cu dragoste noul ei popor, Marea Ducesă i-a pătruns cele mai intime resorturi, ascunzişurile inimii şi, luminată de o nouă înţelegere a vieţii şi a oamenilor, în 1891 s-a convertit de la credinţa luterană în care fusese botezată la Ortodoxie. Bucuria celor apropiaţi a fost nemăsurată, iar soţul ei i-a dăruit o copie a unei icoane nefăcute de mână a Mântuitorului, însă nu toate rudele din Europa au privit cu ochi buni această schimbare. Împăratul prusac Wilhelm al II-lea a susţinut chiar că Elisabeta a fost forţată să facă acest pas. Dar Marea Ducesă le-a răspuns tuturor acestora că a continua să rămână în vechea ei confesiune ar fi însemnat să-L mintă pe Dumnezeu. „Deasupra tuturor conştiinţa trebuie să fie pură şi adevărată... mulţi – ştiu asta – vor striga, dar toate acestea simt că mă apropie mai mult de Dumnezeu... Îmi spuneţi că strălucirea exterioară a bisericii m-a fermecat... aici greşiţi –nimic din semnele exterioare nu m-a atins – nu – slujba, slujba, semnele exterioare există doar pentru a ne aminti de lucrurile lăuntrice”. Dintre toate rudeniile ilustre ale Elisabetei, regina Victoria a Angliei a fost cea care a înţeles-o şi a sprijinit-o cel mai mult.
În 1892, odată cu numirea lui Serghei ca Guvernator General al Moscovei, perechea s-a mutat într-o aripă a Kremlinului, petrecându-şi verile la o reşedinţă unde Elisabeta organiza petreceri pentru copii. Neavând urmaşi, Marea Ducesă şi soţul ei i-au adoptat pe cei doi nepoţi orfani ai acestuia din urmă, Dmitri Pavlovici şi Maria Pavlovna.
Pe 18 februarie 1905, Marea Ducesă Elisabeta a auzit, pe când se pregătea să iasă din locuinţă, o detunătură puternică şi a ajuns în stradă tocmai când un militar strângea sub o pătură rămăşiţele trupului dezmembrat al soţului ei, Serghei, asasinat cu o bombă de revoluţionarul socialist Ivan Kalyayev. Apropiaţii îşi aminteau mai târziu nobleţea suferinţei Elisabetei. Deşi profund îndurerată, ea a păstrat decenţa atitudinii princiare şi nu a uitat nicio clipă compasiunea. S-a grăbit să se ducă să îl viziteze pe patul de spital pe conducătorul trăsurii, la rândul său grav rănit în explozie, iar când acela a întrebat de starea de sănătate a Marelui Duce, văduva i-a răspuns: „El mă trimite la tine”. Şi astfel omul a putut să-şi dea duhul în pace. Puterea ei de a ierta s-a dovedit de asemenea mare, atunci când a mers să-l viziteze pe asasin în închisoare. Kalyayev i-a spus că nu a vrut să o omoare pe ea şi că a amânat de câteva ori atentatul tocmai pentru că ea se afla în preajma Marelui Duce. „Nu te-ai gândit că ucigându-l pe el m-ai ucis pe mine?” i-a răspuns Elisabeta, care i-a lăsat o Evanghelie, rugându-l să se gândească la păcatul săvârşit şi să se căiască. Apoi l-a rugat pe cumnatul ei, ţarul Nicolae al II-lea, să-l graţieze. Asasinul însă a refuzat orice iertare şi a acuzat-o pe Elisabeta că ar fi răstălmăcit conversaţia. Pe 23 mai 1905 a fost spânzurat, iar Marea Ducesă a spus întristată că, deşi vizita la el fusese un eşec, ea spera ca măcar în ultima clipă asasinul să-şi fi cerut iertare de la Dumnezeu. Pe crucea memorială ridicată în memoria răposatului Mare Duce Serghei, văduva a pus să fie gravate cuvintele rostite de Hristos despre cei care-L răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”
De la moartea soţului ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova nu a mai mâncat deloc carne, iar în 1909 a renunţat la toate bijuteriile, dăruind o parte Coroanei, o parte rudelor şi o alta vânzând-o şi folosind banii pentru opere de caritate. Apoi a înfiinţat Mănăstirea Sfintelor Marta şi Maria, după numele celor două femei din Betania, surorile lui Lazăr, pe care Iisus l-a înviat din morţi. Este cunoscut episodul evanghelic când Marta se ostenea spre a face ospăţ pentru Domnul, în timp ce Maria stătea la picioarele Lui ascultându-I cuvintele. De aici s-a inspirat Elisabeta, stabilind un program în care ascultarea slujbelor să fie îmbinată cu slujirea lui Hristos, văzut în fiecare sărac şi necăjit care avea nevoie de ajutor. Astfel, strângând în jurul său mai multe surori – unele mai sărace, altele din casele nobiliare ruseşti – Elisabeta a pus pe picioare un spital, o capelă, o farmacie şi un orfelinat, mergând adesea şi prin cele mai sărace cartiere ale Moscovei, pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Cele şaptesprezece femei pe care le-a strâns Marea Ducesă în jurul ei purtau numele de surori ale dragostei şi milei. Activitatea lor se desfăşura sub îndrumarea duhovnicească a protopopului Mitrofan Serebrianski, care ţinea şi slujbele, iar un sprijin puternic venea şi din partea Patriarhului Rusiei, Tihon. Surorile le ofereau săracilor ajutor material şi spiritual, găzduiau şi îngrijeau copii orfani sau părăsiţi, conduceau o şcoală pentru asistentele de la Crucea Roşie, cazau gratis sau cu chirie mică femei cu situaţie materială precară, punând şi bazele Organizaţiei Feminine a Muncii, şi aveau o secţie pentru bolnave incurabile, pe care le îngrijeau până la sfârşitul vieţii. Veneau aici multe cazuri disperate, pentru că toţi medicii ruşi aveau încredere în profesionalismul surorilor conduse de Elisabeta, astfel încât femei cu arsuri grave sau cangrene s-au vindecat sub îngrijirea lor, în timp ce altele au învăţat aici să citească în Braille. Singurele momente de reculegere pe care şi le îngăduia Elisabeta erau pelerinajele la locurile sfinte din Rusia. Altfel, locuia în 3 camere simple, cu un pat de lemn, fără saltea, dormea 3-4 ore pe noapte, iar la miezul nopţii se trezea pentru slujbe. În timpul războiului ruso-japonez, dar şi odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, se ducea adesea pe front împreună cu sora sa, Împărăteasa Alexandra, pentru a-i îngriji pe cei suferinzi. În timpul acestor acţiuni, cele două au fost acuzate pentru îngrijirea atentă pe care o dădeau răniţilor din rândul germanilor. Cunoscută pentru tenacitatea sa şi pentru influenţa pe care o avea la curtea ţarului, Elisabeta primea multe petiţii şi încerca să le răspundă tuturor, cu excepţia celor ce aveau vădit caracter politic. Unul dintre puţinele momente în care rugăminţile pe lângă sora ei au eşuat a fost când Elisabeta a încercat să-i deschidă acesteia ochii în legătură cu influenţa malefică a lui Rasputin, pe care ţarina, în ciuda sfaturilor şi a dovezilor aduse de Marea Ducesă, îl socotea sfânt.
Având de ceva vreme o viaţă asemănătoare celei a călugăriţelor, Marea Ducesă Elisabeta a intrat oficial în monahism pe 2 aprilie 1910. Dorinţa era să mai facă un pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, pe pământul călcat odinioară de paşii Mântuitorului.
Sosirea revoluţiei bolşevice nu a tulburat-o cu nimic pe Elisabeta, care doar a început să se roage mai mult, văzând în cei răzvrătiţi nişte copii înşelaţi de duşmanii Rusiei. „Rusia şi copiii ei nu ştiu ce fac în acest moment”, spunea ea. „Sunt ca un copil bolnav şi pe care îl iubeşti de o sută de ori mai mult în boala lui decât când e sănătos şi fericit. Tânjeşti să-i alini suferinţele, să-l ajuţi şi să-l înveţi răbdarea. Asta simt mai mult în fiecare zi”. La început, spre mirarea tuturor, comuniştii le-au lăsat în pace pe surori, ba chiar le-au ajutat cu mâncare pentru activităţile lor caritabile. Destul de repede însă a sosit un grup care a acuzat-o pe Elisabeta de spionaj în favoarea germanilor şi a vrut să o aresteze. Marea Ducesă a rămas calmă şi le-a spus acuzatorilor că-i va urma, dar că înainte de acestea trebuie să se roage. Aceia au însoţit-o şi, cuceriţi de simplitatea ei şi de lipsa oricăror materiale periculoase din mânăstire, au plecat lăsându-le pe surori în libertate. Ceea ce pentru altele a fost prilej de bucurie şi admiraţie, pentru Elisabeta a adus o altă concluzie, care vorbeşte despre percepţia ei duhovnicească: „Nu suntem încă vrednice de martiriu”, le-a spus ea celor care o felicitau pentru tactul şi prestanţa ei. Intuind ce urma, împăratul german – acelaşi care-l găzduise şi-l trimisese înapoi spre Rusia pe Lenin – i-a sugerat Elisabetei, prin ministrul de cabinet suedez, să fugă către Occident. Marea Ducesă i-a răpuns că ştie că vor urma vremuri grele, dar vrea să împărtăşească soarta ţării şi a poporului ei.
În 1918 Lenin a ordonat CEKA (strămoaşa KGB-ului) să o aresteze pe Marea Ducesă. A fost dusă în exil şi iniţial i s-a spus că va lucra la Crucea Roşie, pentru ca apoi să fie dusă la Perm şi de aici la Ekaterinburg, unde ar fi urmat întâlnească familia ţarului, lucru care i-a fost însă interzis. A lăsat în urmă un grup de maici îndurerate, însoţită fiind doar de uceniţa ei, Varvara Yakovleva. De la Ekaterinburg se ştie că i-a scris de două ori duhovnicului ei, părintele Mitrofan, odată pentru a-i povesti despre garda care o păzea, formată din lituanieni care din foarte aspri la început deveniseră blânzi, lucru ce a determinat înlocuirea lor cu nişte ruşi mai duri, şi odată pentru a-l ruga pe Patriarhul Tihon să facă în aşa fel încât ea să poată primi mâncare fără carne.
Pe 20 mai 1918 a fost transferată în satul Alopaievsk, unde a fost instalată sub supraveghere într-o fostă şcoală, alături de uceniţa Varvara şi de alţi reprezentanţi ai nobilimii ruse: Marele Duce Serghei Mihailovici, însoţit de asistentul său, Remez, Marii Duci Ivan, Constantin şi Gheorghe Constantinovici şi contele Vladimir Paely. Cei exilaţi aici puteau ieşi uneori, iar Elisabeta mergea la biserică, lucra în grădină la legume şi flori, picta şi se ruga. Cu excepţia unei mese comune, mânca singură în cameră. În ciuda propagandei bolşevice în plină desfăşurare, oamenii locului o iubeau şi, din când în când, mai intrau în contact cu ea. Odată a primit de la nişte localnici un ştergar.
Din câte se pare, execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale a fost în legătură directă cu cele ce aveau să se întâmple cu Marea Ducesă Elisabeta şi tovarăşii ei. Cei de la CEKA i-au anunţat pe exilaţi, în noaptea de 17 iulie, că trebuie să-i ducă în altă parte, în siguranţă. Le-au fost luaţi toţi banii, apoi au fost legaţi de mâini şi la ochi. Singurul care a opus rezistenţă a fost Marele Duce Serghei Mihailovici, pe care bolşevicii l-au împuşcat în braţ. Grupul a fost dus într-un sat din apropiere, unde se afla o veche mină părăsită şi pe jumătate inundată. După ce au fost bătuţi, exilaţii au fost aruncaţi într-o groapă din mină, prima fiind chiar Elisabeta. Vasili Riabov, unul dintre asasini, povesteşte că el şi tovarăşii lui au aruncat două grenade în groapă, de unde victimele începuseră să cânte „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău”. La urmă asasinii au aruncat în mină lemne cărora le-au dat foc. Apoi au dat alarma în Alopaievsk, spunând că Marea Ducesă şi ceilalţi fuseseră răpiţi de un grup neidentificat. Ulterior a fost descoperit un schimb de telegrame între şefii CEKA, ce puseseră la cale şi asasinarea familiei ţarului, în care se ticluia minciuna în legătură cu aşa-zisa dispariţie misterioasă a exilaţilor.
Un ţăran, care a auzit dinspre mină imnuri religioase ruseşti, a anunţat Armata Albă. În octombrie 1918 albii au cucerit zona, învingându-i pe bolşevici şi au descoperit rămăşiţele din mină. Elisabeta şi tovarăşii ei muriseră din cauza rănilor pricinuite de cădere, căci niciuna dintre cele două grenade nu explodase. Marea Ducesă avea pe piept o icoană a Mântuitorului. Deşi în agonie, ea reuşise să improvizeze un bandaj pentru capul prinţului muribund Ivan. Trupul ei neatins de stricăciune şi cele ale celorlalţi au fost îngropate în catedrala din Alopaievsk. Apoi, pe măsură ce bolşevicii recâştigau teren, au ajuns la Irkuţk şi în cele din urmă, în 1920, la Beijing. Comuniştii i-au urmărit pe cei ucişi de ei şi după moarte, astfel încât la graniţa ruso-chineză au reuşit, atacând trenul, să arunce pe şine sicriul Marelui Duce Ivan Constantinovici, acţiunea lor fiind în cele din urmă zădărnicită de trupele chineze. La Beijing nobilii ruşi au fost îngropaţi în cimitirul rus şi, în decembrie, trupurile Elisabetei şi Varvarei au fost duse, cu ajutorul surorii Marii Ducese, marchiza de Milford-Haven, la Ierusalim. Au fost întâmpinate cu fast şi solemnitate de autorităţile britanice, de reprezentanţi ai clerului rus şi grec şi de Patriarhul Damian al Ierusalimului, şi înhumate în biserica Sfintei Maria Magdalena, de pe muntele Ghetsimani. Aici visase cândva Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna Romanova să poată veni cândva din nou, în locurile Patimii şi Învierii Mântuitorului unde, în sfârşit, îşi găsea acum odihna. În 1981 a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, sfinţenia ei fiind recunoscută în 1992 şi de Biserica Ortodoxă Rusă, ce o cinsteşte de atunci sub numele de Sfânta Nouă Muceniţă Elisabeta. Memoria ei a rămas vie şi în Anglia, unde statuia ei se află, la Westminster Abbey, între cele ale altor martiri de toate confesiunile din secolul XX.
Mânăstirea Sfintelor Marta şi Maria există şi în ziua de azi, adăpostind în jur de nouăzeci de călugăriţe. Este unul dintre semnele lăsate în lume de nepoata reginei Victoria a Angliei, cumnata ultimului ţar rus, prinţesă, nobilă, cu o cultură aleasă, o frumuseţe mult lăudată şi o blândeţe ieşită din comun. Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna le-a dăruit pe toate acestea lui Hristos şi semenilor, iar acum numele ei devine din nou cunoscut, poate ca temelie în Domnul a renaşterii unei lumi şi a unei trăiri ce, acum mai bine de jumătate de veac, piereau în flăcările răzvrătirii.

Epilog: În iulie 2004, moaştele Sfintei Elisabeta Feodorovna au fost aduse în procesiune în Rusia. Mă aflam la Moscova şi, deşi nu ştiam nimic despre această muceniţă, am fost şi eu să mă închin ei în catedrala Hristos Mântuitorul. Atunci am început să aflu câte ceva despre viaţa ei. La foarte puţin timp după aceea, am trecut printr-o încercare la graniţa ruso-ucraineană. Şi m-am rugat sfintei, făgăduind că, dacă mă va ajuta să ajung teafăr acasă, le voi spune şi altora despre viaţa şi pătimirea ei. Cu multă întârziere, iată, împlinesc astăzi această datorie.
Sfântă Nouă Muceniţă Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin