Wednesday, February 3, 2010

Petru Dumitriu, "Cronică de familie" sau cum se poate rata un mare roman

Cel mai la îndemână este să spui despre „Cronică de familie” că este un document simptomatic al epocii în care a fost scrisă, ilustrând, prin stil şi orientare, tulburările vremurilor şi jocul pe sârmă pe care îl făceau artiştii pentru a putea trece o operă prin sita infernală a cenzurii autorităţilor comuniste. Dar, date fiind talentul excepţional al lui Petru Dumitriu şi munca titanică de documentare necesară pentru reconstituirea firului istoriei şi moravurilor, începând de la 1850 şi până după Al Doilea Război Mondial, „Cronică de familie” ar fi trebuit să fie în primul rând o mare operă literară, un roman marcant al literaturii universale. Tocmai aici Petru Dumitriu a eşuat. Voi încerca, în cele ce urmează, să fac aprecieri asupra operei, nu a omului. Dar cum, măcar în anumite momente, cele două sunt legate fără putinţă de a fi separate, unele dintre cele spuse aici despre scriere se vor răsfrânge şi asupra scriitorului.
În Dicţionarul General al Literaturii Române, criticul Eugen Simion notează: „Spre sfârşit, această cronică a lumii care petrece, bagă intrigi, trădează, combină, face carieră şi se destramă, este supusă de narator unei critici directe, vădit partizane. El renunţă la stilul obiectiv, mult mai potrivit, de până acum şi, ca să liniştească, probabil, suspiciunile cenzurii, condamnă propagandistic o clasă socială, care dăduse, totuşi, mari personalităţi. Valoarea estetică a romanului scade considerabil în asemenea momente.” De fapt, o lectură atentă scoate la iveală faptul că această critică partizană este firul roşu al întregului roman. Scrisul este admirabil. Petru Dumitriu are un stil rafinat, îndelung studiat şi original, în ciuda uceniciei la şcoala unor Balzac sau Proust. Din acest punct de vedere, trebuie să i se recunoască meritul de a nu se fi pliat pe tiparele limbii de lemn a realismului socialist. Însă tonul partizan răzbate de la prima până la penultima parte (ultima necesitând un studiu separat), de la condamnarea prea străvezie a conservatorilor ce se opuneau reformelor lui Cuza, până la mizeria morală în care sunt prezentaţi ultimii reprezentanţi ai aristocraţiei şi toţi cei ce se alipesc de ei, în goana după un renume iluzoriu, după 1945. Altfel maestru al descrierii tipologiilor umane, Dumitriu îi zugrăveşte pe nobilii români exclusiv în tonuri dintre cele mai sumbre. Acolo unde putea să exceleze, scriitorul cade într-un regretabil manierism, tocmai pentru că, la fel ca într-o poveste pentru copii, aristocraţii noştri sunt răi, foarte răi, tot ce poate fi mai rău, mai corupt şi mai depravat. Până şi fizic personajele „Cronicii de familie” ajung să semene între ele. Femeile, odinioară frumoase, decad prin falsitate şi cochetărie ridicolă, iar bărbaţii ajung cu toţii, mai devreme sau mai târziu, graşi, cu guşele atârnând şi lenea întipărită în membrele obosite de atâta mâncare şi trai bun, evident, pe spinarea poporului oropsit. Cine caută – aşa cum am făcut eu – în „Cronica de familie”, o variantă românească a „Casei Buddenbrook” va rămâne de două ori dezamăgit: odată pentru că nu va găsi ce caută şi a doua oară pentru că, din anumite pasaje în care talentul lui Dumitriu iese la iveală, va şti că „Cronică de familie” putea fi un mare roman, dar a eşuat din motive ideologice. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, este necesar să nu cădem în capcana opusă, cea de a idealiza societatea românească antebelică şi interbelică. Existau şi între acei oameni – pe care astăzi îi vedem însă într-o lumină mult mai blândă, prin comparaţie cu pleava adusă în prim plan de comunism – destule slăbiciuni, tare, compromisuri. Dar prin aceea că Petru Dumitriu, atunci când trece de la imaginea societăţii în ansamblu la caracterele individuale, nu găseşte în acestea decât defecte, răutate şi nepăsare faţă de ceilalţi, toată scrierea devină neverosimilă şi lipsită de autenticitate. Romanul sus-amintit al lui Thomas Mann descrie la rândul său decăderea unei societăţi şi a unei categorii de oameni. Dostoievski merge mai departe în „Demonii”, vorbind despre satanizarea unei lumi. (În paranteză fie spus, e de mirare cum prea puţini dintre criticii literari şi analiştii politici care îl evocă pe Dostoievski nu observă legătura indisolubilă revelată de acesta între ideologia revoluţionară socialistă şi o spiritualitate inversată, anticreştină, de sorginte demonică.) Dar nici la scriitorul german, nici la cel rus, personajele nu sunt monocolore. Până şi în hăul decăderii celei mai josnice persistă sclipiri sau ecouri îndepărtate ale omenescului, ale bunătăţii. La polul opus stă o istorisire ca partea a patra a „Cronicii de familie”, >„Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”. Bonifaciu Cozianu ar fi putut fi corespondentul român al lui Thomas Buddenbrook, dar eşuează. Citeşti cu sufletul la gură şi plin de interes capitol după capitol – căci tehnica narativă a lui Dumitriu e strălucită, ca şi modul de a conduce intriga – şi, la sfârşit rămâi cu un gust amar, căci îţi dai seama că Bonifaciu Cozianu nu există, nici ca personaj real – ceea ce e firesc – dar nici ca tip uman. E zmeul cel rău în variantă proletcultistă, tot numai dorinţă de a parveni, depravare, interes meschin şi ură faţă de tot ce-i stă în cale, în cazul de faţă şi faţă de Regele Ferdinand, pe care Dumitriu îl caricaturizează ponegritor în treacăt.
Primul volum se înfăţişează astfel ca o serie neîntreruptă de nelegiuiri şi conflicte între oameni josnici dar bogaţi şi puternici. Citind, ai uneori în faţă acele caricaturi de care se foloseau comuniştii şi în care îi zugrăveau pe „moşieri”, „burghezi” şi „chiaburi” ca pe nişte graşi îngălaţi sugând sângele poporului, al ţăranilor şi al muncitorilor trudiţi. De altfel, la un moment dat, după pagini întregi în care se păstrează aparenţa obiectivităţii şi a analizei reci, autorul – sau politrucii care vorbeau prin paginile lui – răbufneşte: „Erau oameni avuţi şi europeni în anul 1904. (...) Iar soarta omenirii în general, condiţia omului pe pământ, fizică şi spirituală, suferinţa care putuse naşte violenţele războiului boxerilor şi se sfârşea cu supliciul răsculaţilor, toate acestea cu implicaţiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman şi istoric erau foarte departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societăţii burgheze ajungea la o atrofie a simţului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis şi represiunea revoluţiei ruse din 1905, şi a răscoalelor ţărăneşti din România în 1907, şi izbucnirea Primului Război Mondial pentru nişte pretexte absurde şi apoi, după 1920 şi mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârşite de mişcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 şi în sfârşit Al Doilea Război Mondial.” Fără îndoială, nepăsarea, orbirea şi iresponsabilitatea oamenilor dintr-o anumită perioadă contribuie la neajunsurile ei. Dar în „Cronică de familie”, lupta de clasă propovăduită de Marx se impune ca soluţia împotriva diavolului burghezo-moşieresc.
Nu e lăsată la o parte nici critica, ce-i drept voalată, a religiei, socotită de comunism opium al popoarelor. În capitolul „Bijuterii de familie”, în care este înfăţişată, bineînţeles în tonuri dintre cele mai partizane, răscoala din 1907, ţăranii lui Dumitriu înjură necontenit de cele sfinte. Fireşte, nu ne imaginăm că oamenii simpli şi necăjiţi ai acelor vremuri vorbeau între ei în psalmi, laude şi cântări duhovniceşti, dar arsenalul de hule împotriva celor ce ţin de credinţă şi Biserică pare aici programatic, mai ales dacă îl asociem cu anumite răbufniri de ateism în general străine omului de la ţară şi cu transpunerea viziunii unui duhovnic în visul delirant al unei femei pe jumătate nebune, senile şi hulpave. De altfel, programatismul de sorginte bolşevică se găseşte pe cuprinsul întregului capitol, de la descrierile aberante de tip „o voce uscată, burgheză”, până la transformarea ţăranilor dornici de pământ în proto-colectivişti, care spun hotărâţi „acum vrem să fim stăpâni, noi, obştea”, anticipând parcă CAP-urile.
Panorama deşertăciunilor şi a imoralităţii aristocraţiei continuă şi în volumul al II-lea al „Cronicii...”, cu ofiţeri trădători, îmbuibaţi care din mijlocul preaplinului lor dispreţuiesc socialismul, cu luarea în derâdere chiar şi a operei caritabile a Reginei Maria, care n-ar fi decât moft la modă, la fel ca şi ţinuta ei cu „rochie cât mai lungă, ca să nu se vadă maiestoasele bulamace ale maiestăţii sale”, cu „domnul general Averescu, care acuma comanda armata de pe front şi trimitea la moarte pe ţăranii pe-ai căror fraţi îi împuşcase tot el”. În partea a zecea, „Augusta sau marşul nupţial”, găsim un episod care ar fi amuzant de-ar lipsi corespondenţele cu realitatea tragică. Ofiţerul Friedmann, care, în calitate de participant la un complot comunist, trebuia să-l reţină şi eventual să-l omoare pe însuşi regele Ferdinand, este trimis, ca pedeapsă după demascarea conspiraţiei, înapoi în linia întâi a frontului. Este de ajuns să ne gândim o clipă doar la miile de oameni care, în vremea apariţiei romanului, zăceau în temniţe sau mureau pentru singura vină de a nu fi de acord cu regimul comunist, pentru a sesiza contrastul pe care Petru Dumitriu îl pune involuntar în evidenţă.
Începând cu partea a paisprezecea, „Acvarium”, altfel frumoasă şi mărturisind erudiţia autorului prin căutările şi reflecţiile filosofice ale personajului Şerban Romano, apare figura profesorului Fănică Niculescu, prin care Petru Dumitriu îl ponegreşte cu mânie proletară şi lipsă crasă de onestitate intelectuală pe Nae Ionescu, şi indirect pe „tinerii fascişti” care-i populau amfiteatrele. Printre ei, după cum ştim, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, care însă nu apar în roman. Dacă ei sunt atinşi doar în treacăt, Petru Dumitriu pare să aducă în prim plan toată furia regimului comunist, care nu s-a putut răzbuna pe Nae Ionescu, mort prea devreme pentru ca bolşevicii să-l mai poată supune detenţiei şi torturii pe care i-o doreau. În general, imaginea lui Nae Ionescu este cea pe care au vehiculat-o mediile oficiale comuniste şi pe care, parţial, o menţin astăzi în actualitate şi anumiţi scriitori şi ideologi ai unei aşa-zise societăţi civile democratice. Cel care a avut un rol determinant în formarea unei elite intelectuale excepţionale, autor al unor tratate de logică şi metafizică, erudit, este prezentat ca un şarlatan, un „prestidigitator”, care, deşi nu lipsit de cultură şi rafinament, este corupt spiritual până în măduva oaselor, şi din dorinţa de putere devine „şef al mişcării fasciste” din România – a se citi legionare – şi iniţiator şi responsabil al tuturor fărădelegilor şi crimelor atribuite acesteia. Profesorul Fănică Niculescu se foloseşte de nişte tineri exaltaţi şi incoerenţi pentru a se răzbuna pe adversarii lui, care ajung să fie ucişi de respectivii tineri, şi întreţine relaţii strânse cu oficialii germani, circumstanţă prin care Petru Dumitriu subliniază pretinsa finanţare de la Berlin a legionarilor, aşa cum apare ea în manualele de istorie ale regimului comunist. Autorul „Cronicii de familie” merge însă şi mai departe. El îi neagă lui Nae Ionescu-Fănică Niculescu orice convingeri sincere, transformând totul în instrument de manipulare. După ce profesorul îi dă lui Şerban Romano o ediţie a „Exerciţiilor spirituale” de Ignaţiu de Loyola – într-adevăr una dintre lecturile fundamentale ale lui Nae Ionescu – adaugă: „Nu te mai gândeşti la Iisus Hristos şi la celelalte fleacuri şi îţi împlineşti orice voinţă!” Cred că de o atare ponegrire nu a avut parte această personalitate controversată dar nu mai puţin remarcabilă a culturii româneşti nici în cele mai dure discursuri de înfierare ţinute de comunişti. Nu voi insista asupra prezentării fenomenului legionar, care respectă întru totul clişeele vremii, inevitabile probabil pentru orice scriitor care dorea să publice în acei ani. Simptomatic rămâne doar faptul că, în volumul III, pentru a înfăţişa, în opoziţie cu revoluţionarul care-şi cerea drepturile, omul cel mai decăzut şi cuprins într-o patologie criminală, Petru Dumitriu se foloseşte de un legionar student teolog.
Există în „Acvarium” un pasaj tulburător, înspăimântător. Aici, datorită capacităţii sale de sinteză şi a stăpânirii limbajului filosofic, Petru Dumitriu descrie în cuvinte puţine esenţa comunismului. Fragmentul ar putea deveni obiect de studiu pentru cei care vor să înţeleagă în profunzime până unde merge această ideologie. „Există o învăţătură”, îi spune tânărul comunist german Wegener lui Şerban Romano, „care nu numai că integrează (prin metoda dialectică) toate ştiinţele; dar le integrează acestora şi etica şi estetica, şi că spre deosebire de marile sisteme ale idealismului german, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, această învăţătură devine izvorul activităţii practice a nenumăraţi intelectuali revoluţionari. (...) Niciuna din aceste mişcări nu se poate compara cu extinderea universală a marxismului şi cu caracterul său complet, care îmbrăţişează ştiinţele exacte, ştiinţele naturii, ştiinţele sociale, etica şi estetica.” Fragmentul se vrea un elogiu al marxismului, dar cititorului lucid îi dezvăluie faţa sa monstruoasă. Comunismul nu mai apare, aşa cum încearcă să-l prezinte în mod diluat unii dintre partizanii săi occidentali, ca o pură mişcare socială menită să îndrepte inegalitatea, ci ca o religie şi o metareligie. Pentru că atât etica, morala, cât şi estetica şi toate celelalte domenii ale artei şi ştiinţelor trebuie să i se subordoneze, iar caracterul lor obiectiv trebuie să fie dat de raportarea la teoria comunistă. Se înţelege că, orice abatere de la canoanele marxismului este socotită îndepărtare de adevăr şi trebuie sancţionată ca atare. După ce a predicat ani de zile relativismul, combătând adevărul credinţei religioase, mişcarea revoluţionară ajunge să proclame marxismul ca adevăr absolut. De aici s-au născut gulagurile, închisorile, condamnările la moarte şi torturile, ca mijloace de pedeapsă împotriva celor care se opuneau dogmei unice şi deci, în viziune marxistă, mersului firesc al lucrurilor şi binelui omenirii. Iată teoria care a făcut – şi face – sute de mii de victime. Prin comparaţie cu ele, siluirea conştiinţei unui scriitor talentat şi eşecul unei posibile mari opere literare sunt cu adevărat lucruri neînsemnate.
Pe măsură ce se apropie de zilele în care a trăit autorul, „Cronica de familie” devine mai străveziu partizană. De altfel, în Occident nu au fost traduse decât primele două volume. Citind mai departe ne simţim uneori în mijlocul unui film documentar din vremurile comuniste. De la „haosul economic moştenit de la dezastrul dictaturii fasciste” până la „dezgustătorul stil romantic al Europei burgheze”, trecând prin „acea timiditate şi falsă delicateţe mic-burgheză care nu îndrăzneşte să se adreseze articulat”, ascensiunea comuniştilor şi decăderea aristocraţiei e zugrăvită cu toate ingredientele realismului socialist, fără a lăsa deoparte nici condamnarea formelor de artă „decadente” ale Vestului: „Şi iar trecură minutele, sferturile de oră, în ciocănitul ritmic şi scârţâiturile disonante ale orchestrei de jaz, căreia anglo-saxonii îi spun, mai corect, bandă de jaz.” În partea a douăzeci şi una, „Isabela şi Sfârşitul carierei lui Dimitrie Cozianu”, un tânăr revoluţionar trece prin momente de cumpănă atunci când trebuie să aleagă între un ataşament filial tulbure şi datoria de a-l denunţa organelor poliţieneşti pe tatăl său care se pregătea să fugă în străinătate, profitând de „buna credinţă” a autorităţilor. Faptul că la puţini ani după apariţia romanului însuşi Petru Dumitriu a fugit din ţară pare o ironie crudă a vieţii.
Ultima parte, „Tinereţea lui Pius Dabija”, ar trebui citită ca un scurt roman separat. Se spune că personajul principal ar fi un alter ego al scriitorului – date fiind şi iniţialele P. D. – un artist care îşi caută identitatea în lumea cea nouă şi care adesea eşuează, constrâns de rigorile ideologice şi de propriile neputinţe, dar se ridică de fiecare dată. Aici Dumitriu scrie în modul tipic camuflat al celor care încercau să facă o artă cât de cât liberă în condiţiile cenzurii. Multe subtilităţi trebuie citite printre rânduri, dar dincolo de ele răzbat o puternică viziune literară şi artistică şi doar doza strict necesară de compromis. Nu vom analiza aici în profunzime partea care încheie „Cronica de familie”, dar vom spune că merită o cercetare separată şi o judecată morală mai puţin severă.
Nu am citit „Incognito”, primul roman al exilului lui Petru Dumitriu şi cel care a devenit emblematic pentru el în Occident, deci nu ştiu cum şi dacă autorul s-a realizat pe plan literar. Dar lectura „Cronicii de familie” lasă în urma ei mai multe regrete. Romanul este imposibil de tratat ca pură ficţiune. Pe de o parte, din punct de vedere literar, poluarea ideologică face ca cele mai multe personaje să fie neverosimile. Chiar şi de n-ar fi aşa, este greu să propui o judecată senină, strict artistică, atunci când ştii că mulţi dintre cei pe care Petru Dumitriu îi condamnă prin tonul vehement, sumbru, descriindu-i ca pe nişte marionete groteşti, zăceau în lagăre şi închisori în timp ce tânărul scriitor se bucura de favorurile publicului şi ale puternicilor zilei, după ce le falsificase imaginea reducându-i la caricaturi ale unor vremuri apuse.
Am citit „Cronică de familie” pe nerăsuflate, dar adesea mi-a venit să arunc cartea pe geam, revoltat de atâtea falsuri, distorsionări şi minciuni. Dacă cineva m-ar întreba astăzi dacă merită să o citească, n-aş şti ce să-i răspund. Sunt pagini scrise sub spectrul ideologiei, iar ideologia sufocă arta. Petru Dumitriu însuşi a spus, în 1994: „Cronica de familie (este) infectată şi ea de ciuma ruso-marxistă.” Acesta ar trebui să fie motto-ul tuturor noilor ediţii. Cred că e o datorie intelectuală şi morală în acelaşi timp, faţă de cei care au de gând să citească şi faţă de cei care au fost asasinaţi de două ori: odată în realitate şi odată între paginile acestea. Am recunoscut în Petru Dumitriu un mare scriitor. Şi am văzut, în „Cronica de familie”, cum acest lucru nu e suficient şi cum compromisul poate distruge o operă şi poate face din talent o tinichea inutilă. Dincolo de toate, simt cum ne-a fost răpit un mare roman. Nu putem decât să încercăm să tragem toate învăţămintele din această lecţie amară şi să mergem mai departe, cugetând la neputinţele noastre mai mult decât la slăbiciunile unui seamăn, fie el şi cu stofă de artist.

12 comments:

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Preda si Barbu l-au privit mereu admirativ pe Petru Dumitriu, care le era superior prin eruditie.

FRATIA DE RIT NOU said...

petre dumitriu a fost un escroc si un plagiator. inspiratia , sau mai bine spus , muza sa, era Ileana Demetrescu, care era cu aproape 20 de ani mai tanara decat impostorul. dar acest vagabond batran o pacalise deja, ii facea diverse servicii, si ea, deh, ca orice femeie, i-o sugea ca sa multumeasca animalutul alcoolic din el. escrocul international a plagiat lucrari celebre in lumea underground-ului literar din sua, mai exact din boston si chicago.

vrem o romanie mandra ca soarele de pe cer.

Paul Slayer Grigoriu said...

@Fratia de rit nou: Dincolo de amanuntele din viata personala pe care le prezinti cam can-canistic (sau click-istic), daca vorbesti despre opere plagiate, fa si trimiteri, macar la titluri. Altfel afirmatiile tale raman vorbe in vant.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Salieri era in tot cazul un erudit si departe de cel prezentat in filmul "Amadeus". Printre altele, este unul dintre cei de la care a invatat Beethoven muzica. In ceea ce-l priveste pe Petru Dumitriu, scriitura lui nu este cu nimic inferioara celei a lui Preda sau Barbu. Dar e mai contaminata ideologic, cel putin in acest roman.

Anonymous said...

Paule, comunistii au facut infinit mai putine victime decit au facut de-a lungul istoriei nebunii care s-au autodecretat autorizati de Dumnezeu s-o faca. Si erau la fel de convinsi de ei precumm altii.

Paul Slayer Grigoriu said...

@Anonymous: Reia un pic lectura istoriei. Comunistii au facut zeci de milioane de victime doar in Uniunea Sovietica. Si aici despre ei e vorba si despre ambiguitatea unui roman, nu despre alte subiecte.

Anonymous said...

@ Mi-e greu sa spun mai multe dat fiind faptul ca nu am citit "Cronica de familie", care nici nu e usor de procurat. Faceam insa aluzie la faptul ca critica ta literara se impleteste deseori cu tendintele tale politice, expuse clar. O ambiguitate la ambiguitate, in care nu mai stii care-i critica literara si care-i "propaganda" la rindul tau. sper sa te supere "critica" mea.

bogdi said...

Ca veni vorba de Preda, am citit eu Delirul chiar acum inainte sa citesc Cronica (sunt la ultimul capitol, de-aia am si venit online sa vad ce mai zice lumea si-am ajuns aici intamplator). Mie mi-au placut amandoua cartile. Ambele foarte bine scrise, in mare. Personal, nu ma deranjeaza deloc negativitatea extrema din Cronica si tot timpul ma gandesc ca inainte de a fi roman istoric, e roman (fictiune). Adica ma intereseaza mai mult fictiunea din el decat adevarul istoric, care e oricum elusiv. Mie mi se pare un roman cu ecouri si in societatea romaneasca (si nu numai) de azi. Daca era dupa mine, taranii trebuiau si ei scrisi mult mai dur, la fel si comunistii (bineinteles ca nu se putea, avind in vedere ca omul voia sa si publice). In fond, sunt putine personaje pozitive in lume.

Paul Slayer Grigoriu said...

@Anonymous: Nu ma supara critica. Daca as fi mai incruntat de felul meu - dar nu sunt - m-ar supara doar impolitetea anonimatului. Dar trec peste, vei fi avand motivele tale. Ideea expusa aici este tocmai ca nu putem privi "Cronica de familie" din perspectiva strict estetica, pentru ca nu a fost scrisa asa. Mai mult, aspectul ei propagandistic dauneaza si factorului estetic. Pentru ca
(@Bogdi), intr-adevar, personaje 100% pozitive nu exista decat foarte putine. Dar nici 100% negative, asa cum gasesti in "Cronica de familie" nu prea sunt. De aceea realismul acesta devine nerealist tocmai prin supunerea fata de ideologia vremii. In plus, fictiunea e acceptabila pana la un punct. Atata timp cat multi dintre cei ponegriti au murit in inchisori si torturi doar pentru ca aveau alta parere, nu e onest sa lovesti si tu in ei, sa-ti cladesti gloria literara pe suferinta lor. "Delirul" e mult mai autentic si mai verosimil, din punct de vedere strict artistic, pentru ca personajele si evenimentele sunt descrise mai nuantat, desi si aici sunt falsuri istorice.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.