Wednesday, May 12, 2010

Cardinalul Richelieu, strategul în purpură (II)

de Ulrike Moser, 37 de ani, istorică şi ziaristă din Berlin
(Traducere şi cuvânt înainte de Paul Slayer Grigoriu)

Cum poate însă Franţa să ducă războiul? Flota este încă prea slabă şi armata e compusă din doar câteva regimente.
Richelieu trebuie să câştige timp. Armele sale sunt pentru început diplomaţia şi banii. Pentru că nu poate încă să îndrăznească să pornească la marele război, plănuieşte politica marii căi ocolite: pentru a învinge Spania, vrea să-i slăbească pe habsburgi în imperiu printr-un război al reprezentanţilor. Richelieu încearcă să clădească o coaliţie a tuturor rivalilor împăratului.
Dar aceştia sunt tocmai puterile protestante: Uniunea Ţărilor de Jos, principii germani luterani şi calvinişti, regii Danemarcei şi Suediei.
Franţa îl susţine cu bani pe regele danez Christian al IV-lea în lupta sa împotriva împăratului german; iar Uniunea Ţărilor de Jos e ajutată de Paris în lupta împotriva Spaniei. Richelieu îşi sudează alianţele, fără să ţină seama de confesiuni. Pactul cu „ereticii” este pentru el un rău mai mic decât ameninţarea din partea Spaniei.
Peste tot diplomaţii lui Richelieu duc negocieri. Peste tot fac propagandă pentru politica lui şi strâng informaţii. Când împăratul Ferdinand al II-lea convoacă, în vara anului 1630, consiliul principilor electori la Regensburg – probabil pentru a-i convinge pe mai-marii imperiului să-l numească pe fiul său urmaş la tron – Richelieu îl trimite la faţa locului pe Père Joseph, omul său de încredere, duhovnicul său. Şi spionul său.
Capucinul este cel mai important diplomat al cardinalului. Se află în fruntea unui mic grup de funcţionari ai statului, care duc negocierile oficiale, semi-oficiale şi secrete ale lui Richelieu. Părintele cu sandale roase şi haina ruptă este cunoscut la curţile Europei, fiind numit „eminenţa cenuşie a lui Richelieu”.
Misiunea lui este acum să-i despartă pe principii electori de împărat şi să-i garanteze protecţie din partea Franţei fiecăruia dintre cei care se opune puterii imperiale. Şi înainte de toate: să împiedice alegerea fiului împăratului.
Încă pe drum către Regensburg, Père Joseph se întâlneşte pe 23 iulie 1630 la Memmingen cu Albrecht de Wallenstein. În cortul împodobit al generalissimului imperial cei doi au o discuţie nocturnă. Aici se pare că generalul de oaste i-ar fi dezvăluit capucinului planul său de a ajunge rege al Boemiei în patria sa, care totuşi aparţine domeniilor coroanei habsburgilor.
Şase zile mai târziu Joseph ajunge la Regensburg. Pe 2 şi 3 august, împăratul îi acordă audienţa. Aici călugărul insistă asupra aparentelor interese comune ale Franţei şi Germaniei pentru un suveran puternic: intenţiile Franţei ar fi paşnice. Ţara sa nu s-ar afla în nicio alianţă cu vreo putere duşmană a împăratului. El neagă că Richelieu tocmai desfăşoară negocieri cu suedezii.
În acelaşi timp Joseph încearcă să câştige încrederea principilor electori. El le arată ce plan periculos urzeşte Wallenstein. Despre intenţiile generalissimului imperial i-a spus şi lui Ferdinand al II-lea. Dar împăratul cedează abia la presiunile principilor electori: renunţă la Wallenstein. Astfel Ferdinand îşi pierde cel mai capabil conducător de oşti.
În cele din urmă, după cum sperau Joseph şi Richelieu, principii electori nu-l aleg pe fiul împăratului. O înfrângere grea pentru reprezentantul casei de Habsburg.
Şi în timp ce Père Joseph negociază la Regensburg, viitorul aliat al lui Richelieu mărşăluieşte deja prin nordul Sfântului Imperiu Roman: încă din iulie 1630 regele suedez Gustav al II-lea Adolf a ajuns în Germania – conducătorul se vede ca un salvator al protestanţilor germani şi oponent al monarhiei universale habsburgice.
Oferta lui Richelieu: armatele suedeze să atace Viena pentru francezi; pentru acest lucru, monarhul de la Stockholm va primi bani din Franţa.
La şapte luni după invazia suedeză, planul lui Richelieu pare să dea roade: printr-un contract, cardinalul îi garantează suedezului o contribuţie anuală de un milion de lire. Acum Gustav Adolf poate conduce o armată cu 30 000 de pedestraşi şi 6000 de călăreţi împotriva împăratului. În schimbul acestui lucru îi promite noului său aliat să obţină libertatea religioasă pentru catolicii din Germania.
Astfel cardinalul îşi implică definitiv ţara în „războiul german”.
El reuşeşte să întărească şi rezistenţa împotriva „jugului imperial” a mai multor principi pe care îi convinge să-şi păstreze neutralitatea în război – însă cu bani francezi. Diplomatul lui Richelieu din Germania, marchizul de Feuquières, are un fel de bancă, ce le dă bani principilor electori, conţilor şi oraşelor libere din imperiu.
Pentru înaltul cler din Franţa, această politică de alianţe e scandaloasă. Este ateism şi făţărnicie. Au voie regele preacreştin, roi très chrétien şi un cardinal să facă alianţe cu ereticii pentru a lupta împotriva unei puteri catolice? Tocmai Richelieu, care a distrus puterea hughenoţilor!
În schimb acesta îşi anunţă nestăvilit scopul „de a salva lumea de exploatarea spaniolă, de a elibera ţara de îmbrăţişarea ucigaşă”. Pentru că în realitate conducătorul de la Madrid ar urmări monarhia habsburgică universală. Prin aceasta nu ar fi ameninţată doar Franţa, ci pacea din întregul Apus. Deci, pentru binele creştinătăţii, orice apărare este dreaptă, chiar şi alianţa cu protestanţii.
Însă suedezul obţine victorii care devin neliniştitoare chiar şi pentru cardinal.
Richelieu nu văzuse în Gustav Adolf decât un fel de conducător de oşti mai bun. Dar la sfârşitul lui 1631 monarhul suedez este stăpân peste aproape toată Germania. Poate fi în interesul Franţei să-l înlocuiască pe împăratul habsburgic cu un rege suedez îmbătat de izbândă?
Doar Wallenstein, generalissimul rechemat la arme de împărat, îl scapă în sfârşit pe Richelieu de acest necaz: pe 16 noiembrie 1632 îl învinge pe Gustav Adolf în bătălia de la Lützen; suedezul moare pe câmpul de luptă.
Richelieu îşi menţine alianţa cu scandinavii şi după moartea preaputernicului rege suedez. În acelaşi timp caută noi aliaţi. Acum cel mai important conducător de oşti al protestanţilor germani, Bernhard de Sachsen-Weimar, va trece în slujba Franţei. Pentru acest lucru cardinalul e dispus să plătească orice preţ. Negociatorul său îi face ducelui o primă ofertă în 1633. Dar va mai dura câteva luni până când contractul va fi semnat. (El îi asigură ducelui o plată anuală de 4 milioane de lire şi după victorie proprietatea alsaciană a habsburgilor).
În iulie 1634 habsburgii pornesc ofensiva. O armată spaniolă mărşăluieşte spre Germania, pentru a se alia cu armatele imperiale împotriva suedezilor. Ca de obicei, în faţa veştilor proaste Richelieu reacţionează îmbolnăvindu-se. Problemelor permanente li se adaugă acum dureri intestinale, furunculi, hemoroizi, fistule. „Fundul putrezit”, îl numeşte dispreţuitoare regina Ana. La 48 de ani, este îmbătrânit prematur, albit, slăbit.
Acum primeşte vestea că suedezii au suferit o înfrângere nimicitoare pe 6 septembrie 1634, în apropierea oraşului şvab Nördlingen. Toată Germania de sud e în mâinile habsburgilor.
Graniţele teritoriale ale Franţei sunt astfel ameninţate aproape de la un capăt la altul de duşmani, politica prin reprezentanţi a lui Richelieu împotriva casei Habsburg a eşuat şi a sosit vremea războiului deschis.
Pretextul binevenit apare atunci când spaniolii îl iau prizonier, pe 26 martie 1635, pe arhiepiscopul de Trier, aliat al Franţei: pe 19 mai 1635, Spaniei i se înmânează declaraţia de război. Franţa este acum în stare de război de facto şi cu împăratul. Războiul este o îndrăzneală: armata franceză e încă mică.
Franţa va trebui să lupte în acelaşi timp pe toate fronturile: în Flandra, în Provence, pe Rin, în Alpi şi Pirinei, pe mare. Prima ţintă a lui Richelieu este cucerirea Ţărilor de Jos spaniole. După câteva victorii incipiente înaintarea se blochează, ofensiva cade.
Cardinalul se îmbolnăveşte din nou. Tumoare, febră, blocaj urinar.
Lucrurile se înrăutăţesc. În 1636 guvernatorii de provincii le cedează spaniolilor fortăreţe importante de graniţă în nord-estul Franţei. Una dintre ele este doar la vreo 180 de kilometri de Paris. Însă în capitală nu se recunoaşte pericolul. Pe 2 august Richelieu organizează la Chaillot o sărbătoare strălucită pentru regină.
Cu două zile mai târziu însă, la Paris se află că o armată spaniolă şi imperială se apropie din mai multe direcţii de capitală, incediind în cale.
În Paris cetăţenii încearcă să asigure întăriturile oraşului, căci prin extinderea metropolei au apărut breşe mari în ziduri. În oraşele limitrofe se sapă şanţuri. Pe 15 august cade Corbie, ultima mare fortăreaţă în drumul spre capitală dinspre nord. Urmează cea mai sumbră zi din viaţa cardinalului.
Abia s-a încheiat întrunirea consiliului de coroană, iar regele tocmai a respins propunerea lui Richelieu de a renunţa la Paris. Acum cardinalul se întoarce la palatul său. Încă disperat de nenorocirea Franţei, paralizat.

Doar duhovnicul său, Père Joseph, îl pune din nou pe picioare. Duce muncă de convingere, îl ameninţă cu flăcările iadului, îl somează: „Nu vă purtaţi ca un câine ud.” Îl îndeamnă pe Richelieu să iasă pe străzile Parisului pentru a le insufla curaj cetăţenilor înfricoşaţi. Şi cardinalul îl ascultă.
Fără protecţia gărzii sale, cardinalul iese pe străzi în trăsură. Aplecat pe fereastră strigă la oamenii nedumeriţi, le mustră lipsa de credinţă în Dumnezeu şi vesteşte că Dumnezeu a scăpat mereu Franţa de toţi duşmanii.
Faptul că cel mai detestat bărbat din Franţa merge singur în mijlocul poporului, riscându-şi astfel viaţa, îi impresionează pe mulţi. Richelieu este aclamat cu urale.
În timp ce cardinalul umblă pe străzi, regele îşi strânge trupele. Voluntarii vin şuvoi către primărie. Breslaşii, meşteşugarii şi ţăranii se pun necondiţionat la dispoziţia regelui, ba chiar participă la costurile înarmării. „Gazette” relatează că pe străzi s-a strigat atât de mult „Vive le roi!”, „cum nu s-a mai auzit de multă vreme”.
Ludovic se pune în fruntea unei noi forţe de luptă, în mijlocul căreia domneşte un duh patriotic neobişnuit. În răstimpul a câteva zile reuşeşte să strângă o armată de 20 000 de soldaţi.
La est de Paris Bernhard de Sachsen-Weimar ţine în loc avangarda armatei imperiale. Din octombrie anul trecut conducătorul german de oşti luptă în slujba Franţei.
Înainte de toate însă, francezii au noroc. Avangarda dinspre nord a duşmanilor are o întârziere hotărâtoare de câteva zile, pentru că spaniolii nu pot aduce la timp rezerve pentru soldaţi. Exact cât este nevoie pentru a pune pe picioare o nouă forţă de luptă franceză pentru apărarea capitalei.
Regele se află de multe zile pe câmpul de luptă – acum i se alătură şi Richelieu. Francezii avansează spre nord şi cuceresc în doar trei zile un cap de pod pe râul Somme, unde spaniolii au depozitat rezerve mari de cereale.
Apoi Richelieu ordonă atacul fulgerător asupra oraşului întărit Corbie, care cade pe 14 noiembrie. În Burgundia atacatorii sunt respinşi. Iar în Champagne, trupele lui Bernhard de Sachsen-Weimar îi împing înapoi pe imperiali. Până la căderea iernii spaniolii se retrag.
S-a trecut peste invazie.

După un an şi jumătate francezii lovesc în Germania. În iunie 1638 Bernhard de Sachsen-Weimar începe să asedieze fortăreaţa habsburgică Breisach dinspre vest, pentru a întrerupe liniile de aprovizionare ale duşmanului.
Bastionul cade la jumătatea lui decembrie. Astfel supra-puterea habsburgilor este slăbită, iar ameninţarea pentru Franţa mai mică.
Tocmai acum însă, în interiorul graniţelor franceze izbucnesc din nou violenţa şi rebeliunea. Pentru că politica lui Richelieu a adus ţara la marginea ruinei. În 1639 arde Normandia. Această provincie, cândva bogată, a produs multă vreme un sfert din impozitele regatului, dar a sărăcit din cauza epidemiilor de ciumă. Fără a ţine seama de acest lucru, dările au fost mărite odată cu izbucnirea războiului.
În plus provincia a servit de cartier de iarnă pentru multe regimente. Soldaţii plătiţi în mod neregulat au prădat şi i-au împins pe mulţi oameni către ruină şi în cele din urmă către rebeliune.
Răsculaţii se numesc pe ei înşişi „picioare goale”, după lucrătorii din minele de sare, care nu poartă încălţări. Aceşti „nu-pieds” formează armate de până la 4000 de oameni. Ţăranilor li se alătură funcţionari, jurişti, preoţi şi membrii ai micii nobilimi. „Picioarele goale” alungă şi asasinează funcţionari financiari şi colectori de impozite şi cer moartea lui Richelieu.
Acesta porunceşte acţiuni fără milă împotriva celor răsculaţi. „Vă conjur”, îi scrie Richelieu comandantului expediţiei de pedeapsă, „să vă amintiţi mereu că exemplul care trebuie dat nu poate fi suficient de sever.”
Astfel 4000 de mercenari intră cu furie în Normandia ca într-o ţară inamică. Fără judecată aceştia execută cetăţeni, torturează, trag pe roată, distrug case. Iar la sfârşit cardinalul îl felicită personal pe comandor pentru cruzimea sa.
În permanentă teamă de atentate şi pentru a se asigura mereu de loialitatea domnitorului său, Richelieu îl înconjoară şi pe rege de spioni şi supraveghează persoanele importante de la curte prin medici, confesori şi servitori. Adesea îi alege el însuşi pe curtenii şi favoriţii monarhului său.
Odată însă, Richelieu face alegerea greşită. I-l prezintă regelui în 1639 pe Henri d’Effiat, marchiz de Cinq-Mars, un tânăr de 17 ani, de care Ludovic este fermecat. O pasiune chinuitoare. Pentru cardinal deja o iubire periculoasă. Cinq Mars este cumplit. Îl tratează pe rege fără respect şi îşi bate joc de castitatea pioasă a regentului cu indiscreţii despre propriile aventuri. Scene violente, împăcări furtunoase, tratate de pace copilăreşti.
Tânărul marchiz e sigur de afecţiunea regelui şi crede că îl poate distruge pe Richelieu. Apoi socoteşte că îl va stăpâni pe Ludovic şi astfel întreaga Franţă.
Cinq Mars urzeşte un complot al nobililor nemulţumiţi, printre care se află şi ducele de Orléans, fratele regelui.
Un contract secret, încheiat de complotişti cu Spania, le promite soldaţi şi bani, iar în schimb ducele de Orléans trebuie să provoace un război civil, în confuzia căruia o armată spaniolă să poată pătrunde în Franţa. Aceasta este înaltă trădare.
Datorită spionilor săi Richelieu este informat în legătură cu fiecare pas. Aceştia îi furnizează detalii în legătură cu negocierile dintre complotişti şi reprezentanţii Spaniei. Deghizat în postilion, un agent secret al lui Richelieu îl urmăreşte pe un om de contact francez la curtea de la Madrid, ba chiar îl ajută să treacă munţii. Oamenii de încredere îi raportează lui Richelieu despre discuţiile auzite din întâmplare.
Dar încă se teme de influenţa favoritului asupra lui Ludovic. Nu îndrăzneşte să intervină fără dovezi.

Cardinalul îşi începe ultima luptă. Încă odată trebuie să se măsoare pe viaţă şi pe moarte cu duşmani dinăuntru şi dinafară. Un convoi fantomatic vine în urma armatei în primăvara lui 1642: regele, grav bolnav, şi ministrul său la fel de fragil merg spre trupele lor din sud.
Richelieu vrea să-i distrugă pe trădătorii de la curtea regală. Şi plănuieşte să slăbească în mod decisiv şi Spania – împotriva căreia trupele finanţate de el tocmai au dobândit o victorie în Germania – la sud, printr-o campanie puternică în Pirinei.
Trupele sale urmează să atace fortăreaţa spaniolă Perpignan, de la graniţa Pirineilor, ultimul punct slab din linia de apărare spaniolă. În acest moment Spania nu mai este demult adversarul aparent invincibil. Nu în ultimul rând războaiele lui Richelieu şi intrigile sale din interiorul imperiului iberic uzează marea ei putere: Catalunia şi Portugalia stăpânită de Madrid se răscoală împotriva regelui spaniol, iar Richelieu încurajează cu mare bucurie dorul lor de independenţă.
Le trimite portughezilor şi catalanilor bani şi arme; soldaţii francezi luptă alături de răsculaţii catalani. Tulburările zguduie Spania atât de tare, încât nu mai poate trimite armate puternice către duşmanii ei externi.
Richelieu călătoreşte într-o trăsură de voiaj în sud. Corpul său devenit scheletic este plin de ulceraţii purulente, braţul său drept e paralizat, Pe drum complotiştii încearcă să-l asasineze pe cardinal. Dar Cinq Mars ezită să dea semnul convenit cu atentatorii, când Richelieu nu apare singur la o întâlnire cu regele, ci în compania căpitanului gărzii sale.
Cardinalul se simte jalnic. Pe patul de boală strânge rapoarte şi documente ale spionilor săi, pentru a-i putea înfăţişa regelui dovezi pentru vinovăţia lui Cinq Mars.
Pe 10 iunie obţine în sfârşit copia acelui acord secret încheiat de conspiratori cu Spania. Cinq Mars este arestat şi complotul eşuează.
La jumătatea lui august cardinalul îşi începe călătoria de întoarcere din sud. În vârstă de 56 de ani, el navighează cu un vas pe râul Rhone. Richelieu se odihneşte pe un pat îmbrăcat în tafta purpurie într-o cabină căptuşită cu catifea. După vas vin vapoare cu episcopi, abaţi, nobili; în sfârşit, bărci pe care se află argintăria şi o parte din tezaurul Eminenţei Sale.
Pe 5 septembrie servitorii poartă imensul pat de purpură la Lyon, unde are loc procesul împotriva lui Cinq Mars şi a celorlalţi conspiratori. Pe 12 septembrie un tribunal alcătuit de Richelieu îl condamnă pe fostul favorit al regelui la moarte.
Marchizul moare în aceeaşi zi pe eşafod. Şi tot atunci curierii aduc vestea de pe front: Perpignan a fost cucerit.
Complotistul e mort, Spania învinsă pentru moment. (Chiar dacă războiul e încă departe de a fi sfârşit.) Cardinalul triumfă ultima oară.

În toamna lui 1642 suferindul este adus la Paris pe patul său de călătorie. Pentru a face loc lecticii cărată de 24 de oameni, Richelieu face breşe în zidurile oraşelor şi dărâmă case – fără să ţină seama de ura renăscândă a mulţimilor. La începutul lui noiembrie ajunge în capitală.
Richelieu lucra demult la o reglementare de pace europeană – şi din 1935 existau mereu, uneori în secret, alteori oficial, tatonări pentru încheierea păcii între puterile europene şi de asemenea între Spania şi Franţa. Dar în acelaşi timp cardinalul a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a împiedica încetarea războiului într-un moment nefavorabil pentru Franţa.
În ciuda stării sale mizerabile lucrează acum zilnic la instrucţiunile pentru cei care reprezintă Franţa la negocierile pentru încheierea păcii.
Ţelul lui Richelieu este noua ordine politică a Europei. În locul monarhiei habsburgice universale, el îşi doreşte un echilibru de putere între state egal îndreptăţite. Şi Franţei trebuie să îi revină rolul principal ca mediator, arbitru, garant al echilibrului european.
Pe 29 noiembrie medicii îi pun lui Richelieu diagnosticul de infecţie a peritoneului. În câteva ore cardinalul îşi pierde cunoştinţa. Regele Ludovic al XIII-lea, atins la rândul său de o boală mortală la intestine, vine să-l viziteze, îl ţine pe Richelieu de mână, îi dă să mănânce gălbenuş de ou cu linguriţa. O despărţire după 18 ani împreună.
Cardinalul moare pe 4 decembrie 1642, cu cinci luni înaintea lui Ludovic al XIII-lea, în numele căruia şi-a pus amprenta pe politica europeană.
De atunci Armand-Jean du Plessis se odihneşte în marea biserică a Sorbonei, ctitorită de el şi pe care şi-o hotărâse ca loc de veci. Acel om al lui Dumnezeu care, în aproape două decenii, cât a fost Prim Ministru al Franţei, a unit regatul şi a consolidat monarhia. Acel politician puternic care prin diplomaţie, bani şi soldaţi a prelungit războiul de pe teritoriul german cu mai mulţi ani şi totuşi a gândit dinainte pacea din Westfalia.
Deschizătorul de drum al monarhiei absolutiste din Franţa, personalitatea dominantă a epocii sale, cardinalul şi ducele de Richelieu.

20 comments:

Silviu said...

Urzeală, spionită, influenţe şi putere...ca şi acum, de altfel. Lumea nu s-a schimbat prea mult-la nivel de "coacere", facere şi desfacere, stăpâni şi sclavi, lumea "superioara" versus lumea "inferioara". Nimic nou sub soare. Poate mijloacele folosite? Ei, sunt moderne acum, nu?

Paul Slayer Grigoriu said...

Si totusi, Silviu, cata onoare, ce noblete si, totusi, cat devotament pentru patrie. Cred ca asta s-a "cam" schimbat, ce zici?

alexander said...

frate, imi place cum vobesti despre "onoare, noblete si devotament pentru patrie". in plus te stiu cu grija fata de cetateanul atacat de fortele de ordine. vezi ca pensionarii disperati au iesit in strada, in toata tara, si sunt calcati in picioare de jandarmi.

poate mai aduni cativa intelectuali, elite de dreapta, ceva conservatori. si sa va duceti sa le explicati cum NUMAI camarila basiana salveaza Romania.

Succes!

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Silviu said...

@Paul:adevăr grăieşti! dar, pt. aceste atribute specifice, este nevoie de o plamadă specială, ce rar o mai gaseşti-astăzi-printre bărbaţii neamului ăstuia-fie ei demnitari sau simpli muritori(de foame, mai nou). Aşa că, da, multe s-au schimbat, din nefericire.

Anonymous said...

P.S.:şi eu sunt nostalgic, visător, după vremuri demult apuse:cavaleri-mai ales-, onoare, devotament, turniruri, cuvânt dat, slujire sub steag şi sub legământ etc.
Silviu

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Da, clar, suntem urmariti, sute de mii de oameni ne citesc blogurile si de aceea suntem socotiti pericole potentiale. Lol.

Anonymous said...

Hahahaha! mi-a plăcut răspunsul pt. Donkey, Paul.
Silviu

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

Pai eu zic sa nu mai scrii deloc comentarii pe aici, ca poate-i inchid si blogul lui Paul...

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

As vrea sa stiu care este bilantul in vieti umane ale acestui "om al lui Dumnezeu" sau "on s'en fout", doar era om onorabil devotat patriei ? - Gogea

Paul Slayer Grigoriu said...

Nu m-am apucat sa fac bilanturi, dar tine cont de faptul ca o privire onesta si lucida din punct de vedere istoric nu poate judeca lucruri din alte vremuri cu aceeasi masura pe care o aplicam faptelor de astazi.

Anonymous said...

Insa pe vremurile acelea banuiesc ca o viata era la fel de pretioasa ca si pe vremurile noastre, indeobste de cel ce o pierde. Si atunci acela, in general tinar, daca ar mai putea grai ce mai i s-ar rupe de patrie, onoarea si de patriotismul unora - Gogea

Paul Slayer Grigoriu said...

Din fericire si moravurile si credintele erau altele, astfel incat oamenii carora sa li se "rupa" de patrie erau destul de putini. Si in general, daca ti se rupe de o comunitate, n-ai decat sa o parasesti.

Anonymous said...

vktw zexlq bigtits234 brdlvj o dz j fgn