Cronică de Mondial (VI)

CRONICA LUI ŞERBAN (1)

Olanda – Danemarca 2 – 0

Olanda este clar una dintre candidatele la titlul mondial, ca de fiecare dată. Ceea ce îmi place mereu la echipa Olandei este plăcerea jucătorilor de a pasa, modul în care plimbă mingea şi încearcă să găsească cea mai bună poziţie pentru coechipieri. Sunt jucători altruişti, care joacă pentru echipă.
Bert van Marwijk are la dispoziţie o echipă formată din jucători foarte cunoscuţi, cu o cotă foarte mare la nivel european, dar a reuşit să îi facă să joace foarte bine împreună. Este clar că echipa de acum a Olandei este o echipă tânără, numai van Bronckhorst şi van Bommel fiind mai bătrânei, restul fiind jucători dornici de afirmare, ca van Persie, de Jong şi van der Wiel. Echipa este formată în jurul lui Wesley Sneijder şi Rafael van der Vaart, care fac jocurile şi produc multe pase către atacanţi. Ce mă impresionează în acest an la echipa Olandei este faptul că nu a mai „împrumutat” jucători din colonii, vezi cazul Seedorf, naturalizat din surinamez, echipa fiind albă şi nu cu pete negre. Chiar dacă a deschis scorul în urma unei faze de cascadorii râsului, la autogolul lui Simon Poulsen, Olanda a jucat foarte legat, în atac Dirk Kuyt şi Robin van Persie făcând mare risipă de efort, demarcându-se mult şi creând spaţii pentru mijlocaşi. Defensiva Olandei este sigură, desi bătrânul van Bronckhorst începe să arate că duce lipsă de viteză către sfârşitul meciului. Un jucător ce merită remarcat din echipa Olandei este tânărul Elja, fotbalist de mare perspectivă, călit în campionatul Scoţiei la Celtic.
De partea cealaltă, Danemarca, şi ea aflată în schimb de generaţii, a jucat destul de deschis, nu a încercat să păstreze scorul de 0-0, a creat câteva ocazii, dar îi lipseşte un creier la mijlocul terenului, Jorgensen fiind departe de aşa ceva. Defensiva daneză este sigură, în ciuda celor două goluri primite. Fundaşii danezi au dezavantajul de a fi vulnerabili la jocul pe jos, lucru vizibil în special la Kjaer. Jucătorul danez Simon Poulsen le-a făcut un cadou involuntar olandezilor prin autogolul său, dar problema principală a danezilor este linia de mijloc, prea uşor depăşită în combinaţiile rapide. Jorgensen a încercat câteva acţiuni interesante, la fel şi Dennis Rommedahl, dar balonul ajunge prea greu la atacanţi.
Având în vedere faptul că celelalte componente ale grupei sunt Japonia şi Camerun, iar scorul direct între acestea a fost 1-0, Danemarca are şanse la calificare printr-o victorie în faţa Camerunului şi una în faţa Japoniei. De partea cealaltă, Olanda nu pare a avea probleme în a trece în faza următoare a competiţiei.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Nu văd meciul Honduras – Chile şi aud că n-am pierdut prea mult. Nu mă interesează deloc nici divagaţiile de genul „dacă eram noi acolo făceam aşa şi pe dincolo”. Nu suntem acolo, noi am rămas la reclamele cu „căpitaneee!” şi cu berea obosită a unei echipe naţionale obosite. Chile a bătut cu 1-0, previzibil.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Elveţia-Spania. Pierd prima repriză din acest meci, în traficul aglomerat al capitalei. În schimb îmi spune tata la telefon: „Nu se joacă nimic, nu înţeleg mare lucru din mondialul ăsta.” Ajung şi eu acasă, gândindu-mă la jurnalistul care îi spunea lui Ioan Chirilă că orice echipă cu experienţă ştie că primele meciuri din grupă trebuie să joci prost şi că Germania (pe atunci RFG) aşa face... şi ajunge departe. (În 1986 până în finală.)
Repriza a doua. Spania are jucători foarte buni, cu imaginaţie şi ştiinţă. Iniesta, Torres (intrat pe parcurs), Silva şi alţii. Se chinuie în faţa unui careu securizat de elveţieni, reuşesc nişte faze frumoase, dar se încurcă la finalizare, atunci când nu sunt blocaţi de portarul Benaglio sau de Lichtensteiner şi Grichting, toţi în zi mare. Însă în unele momente am impresia că Del Bosque primeşte indicaţii de la Piţurcă.
-Băi Vincente, disciplina tre’ să fie disciplină. Nu-i mai lăsa pe fundaşii laterali să-şi părăsească posturile!
-Păi bine Piţi, dar ei îmi creează superioritate numerică şi desfac atacul pe benzi.
-Nu mă învăţa tu pe mine antrenorat. Dacă-şi părăsesc posturile din APĂRARE – da?!, apărare! – echipa rămâne descoperită.
-Dar jucăm totuşi cu Elveţia, trebuie să riscăm puţin.
-Şi ce dacă-i Elveţia? Nu mai există echipe mici!
-Măi Piţi, uite că ne-au bătut ăştia.
-Şi ce? Bagă-ţi bretonul în ochi şi dă vina pe presă.
-Dar eu n-am breton, sunt mai chel.
-La toate ai o replică, Vincente. Uite de-aia n-o să ajungi niciodată mare antrenor.

...adică sterilitate şi lipsă de mobilitate. Aşa că Gelson Fernandes profită de una dintre foarte rarele acţiuni ale Elveţiei şi îi dă gol lui Casillas. Plus că bara îl salvează ceva mai târziu pe acesta. Vorbim despre prima mare surpriză. Ne-ar mai trebui câteva, poate aşa se încinge jocul.
Cred că lumea intoxicată de sunetul vuvuzelelor a început să antipatizeze, din cauza lor, şi selecţionata Africii de Sud. Săracele gazde ar putea înregistra o premieră, plecând – de fapt rămânând – acasă înainte de optimi. Pentru că Uruguayul, neconvingător cu Franţa, dă o lecţie sud-africanilor. La început, acelaşi scenariu ca în cele mai multe meciuri: echipa favorită atacă, cealaltă se apără supraaglomerat şi încearcă să scape pe contre. Aşa că Forlan, criticat pentru jocul făcut împotriva albaştrilor, se dezlănţuie şi dă un golazzo de la 25 de metri, cu mingea uşor deviată de spatele lui Mokoena.
După pauză Africa de Sud atacă ceva mai în forţă, dar cei care fac legea pe teren, cu eleganţă şi calm, sunt tot sud-americanii. O fază foarte grea confirmă vigilenţa arbitrilor de la acest turneu final, iar portarul sud-africanilor e eliminat şi Uruguayul beneficiază de un penalty. Forlan înscrie sigur şi se înscrie în cursa pentru titlul de golgheter. În minutele de prelungire Alvaro Perreira, fostul jucător al lui CFR Cluj, stabileşte scorul final, unul de neprezentare. Calculele devin asidue într-o grupă în care, deşi Uruguay a devenit favorita certă, oricare dintre echipe poate merge mai departe.
Să vedem însă cum analizează Jean acest meci.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN (2)

Africa de Sud – Uruguay 0 – 3

După supriza din timpul zilei, când Elveţia lui Ottmar Hitzfeld a învins Spania, mă aşteptam la altceva de la acest joc. Din păcate însă, africanii şi-au arătat limitele şi, în ciuda ajutorului vuvuzelelor, uruguaienii au câştigat categoric.
Dacă în meciul cu Mexic apărarea pe două linii a Bafana Bafana a funcţionat bine, în meciul cu Uruguay chiar Aaron Mokoena, căpitanul echipei, a făcut multe greşeli. În atac nu le-a ieşit nimic, Mphela a fost anihilat de Diego Lugano, linia de mijloc nu s-a mişcat prea bine, Pienaar, vedeta echipei, fiind foarte nervos pe toată durata meciului.
Sistemul 4-4-2 gândit de Carlos Alberto Parreira nu oferă multe soluţii ofensive, echipa fiind foarte mult axată pe defensivă. La 1-0 sud-africanii au încercat să forţeze, dar linia de mijloc nu a fost în stare să furnizeze baloane către atacanţi.
Cred că diferenţa a făcut-o, pe lângă calitatea jucătorilor, clar în favoarea Uruguayului, sistemul de joc folosit de Oscar Washington Tabares. Acesta a avut o echipa flexibilă, care trecea uşor de la un 4-3-3 în faza ofensivă la un 4-5-1 în faza defensivă, ce îi permitea să recupereze mingea departe de poarta proprie şi să lanseze contraatacuri rapide.
Cei doi fundaşi laterali ai sud-americanilor, Maxi Pereira si Fucile, sunt şi ei jucători de atac, rapizi, care au o tehnicitate ce le permite să intre repede în combinaţii cu atacanţii.
Apărătorii centrali ai uruguayenilor sunt jucători experimentaţi, care, neavând în faţă nici adversari de valoarea lor, au oferit siguranţă echipei.
Cei trei atacanţi, Luiz Suarez împins şi Diego Forlan şi Edinson Cavani retraşi, au creat multe faze de poartă. Cel mai bun jucător al echipei în acest meci mi s-a părut a fi Diego Forlan, atât prin faptul că a înscris primul gol, fiind ajutat de devierea lui Mokoena, cât şi prin faptul că a alergat foarte mult, a pasat bine şi a creat multe culoare pentru mijlocaşi, în special pentru Alvaro Pereira.
Ce mi-a displăcut în primul rând la acest meci au fost spectatorii care au început sa plece de la 1-0. Aceasta mi-a amintit de suporterii români care, atunci când echipa este condusă, procedează în acelaşi fel. Sper ca africanii să dispară cu vuvuzelele lor şi la meciurile naţionalei Angliei, pentru a putea asculta corul suporterilor englezi.
După acest rezultat celeştii sunt aproape calificaţi, iar Africa de Sud trebuie să obţină un rezultat foarte bun în faţa Franţei pentru a spera la calificare. Mie mi se pare acest lucru imposibil, atât prin jocul prestat de africani, cât şi prin diferenţa de valoare dintre jucători.

ŞERBAN STAICU