Citind "Scara" (VII)

„Bun lucru este a admira ostenelile sfinţilor şi a urma stăruinţele lor cele pricinuitoare de mântuire. Dar prostesc şi nesocotit lucru este a voi să devii dintr-o dată imitator al acelora.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
Cred că acest cuvânt, cât se poate de potrivit la început de Post, nu are nevoie de prea multe explicaţii. Cu toate acestea, deşi este uşor de înţeles la nivel intelectual, însuşirea lui la nivel intim este cu atât mai dificilă. Într-o anumită măsură, este corespondentul în plan duhovnicesc al vorbei care spune că geniul înseamnă trei la sută inspiraţie şi nouăzeci şi şapte la sută transpiraţie. Şi în viaţa de zi cu zi ne stabilim modele, scopuri de urmat, ţinte de atins. Dar drumul către ele este anevoios. În filmul „Karate Kid”, un puşti vrea să ajungă campion la lupte. Visează momentele de glorie din ring, când îi va fi răsplătit adversarului care-l umilise. Şi se aşteaptă ca antrenorul său să-l iniţieze de la început în lovituri de luptă, crede că va urca în ring de la primul antrenament. Spre marea lui dezamăgire, „senseiul” îl pune să vopsească garduri şi să spele parbrize. Repetând monoton de sute de ori anumite mişcări, acestea devin automatisme şi îl vor ajuta mai târziu în luptă. Drumul către orice mare succes omenesc – atunci când acest succes este de durată şi are în spate o anumită substanţă – trece prin eforturi anevoioase, penibile, monotone. Mulţi s-au visat mari cântăreţi, dar au abandonat după primele trei ore de solfegii. Cu atât mai mult stau lucrurile aşa în plan duhovnicesc. Uneori, şi în evlavia entuziastă şi spontană pe care o manifestăm faţă de unii sfinţi sau faţă de Hristos Însuşi, se ascunde o capcană. Citind, de pildă, despre viaţa minunată a Sfântului Serafim de Sarov, cineva şi-ar putea dori să strălucească şi în el harul Sfântului Duh în chip vizibil, să-i vindece pe cei necăjiţi şi să-i povăţuiască pe cei rătăciţi. Te simţi cuprins de evlavie şi dragoste, îţi spui că dacă şi ţie ţi s-ar da acele daruri le-ai folosi pentru binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, eşti gata să fii un al doilea Serafim de Sarov, chiar în clipa aceasta. De cele mai multe ori, uiţi însă de cele 1000 de zile petrecute de acela în rugăciune pe o stâncă. Şi după ce citeşti doi-trei psalmi, eşti deja obosit, cu gândul împrăştiat şi te întrebi dacă nu ai putea obţine sfinţenia mai repede şi pe căi mai scurte.
E bine să lămurim dintru început un lucru: sfinţenia e un dar. Harul lui Dumnezeu se dă pentru că aşa vrea Dumnezeu, nu ca rezultat al strădaniei omeneşti. Dar efortul nostru spre virtute e necesar pentru a face loc în noi acestui har. Degeaba ai duce un orb într-o expoziţie cu cele mai frumoase tablouri ale omenirii. În zadar străluceşte Dumnezeu, dacă tu ai ochii acoperiţi de patimi şi păcate. De aceea, efortul nostru de curăţire e necesar, pentru a-I face loc lui Dumnezeu care ni se dă în dar. Dar, tocmai pentru că suntem neputincioşi, efortul e anevoios, cel puţin la început. Pentru un om obişnuit cu sedentarismul, a alerga două sute de metri pe zi e greu. De aceea nu trebuie să ne propunem să devenim sfinţi de azi pe mâine. Şi în toate trebuie păstrată dreapta măsură. Dacă nu ai ţinut post niciodată, e riscant să te apuci din senin să ajunezi timp de o săptămână. Foarte probabil voinţa te va lăsa destul de repede şi, în plus, există riscul să te îmbolnăveşti. La fel cum, atunci când hotărăşti să ţii un regim, e recomandat să o faci sub supravegherea medicului, orice efort ascetic trebuie coordonat cu duhovnicul. Sigur, nimeni nu ne împiedică să facem zilnic mici nevoinţe, însă în cele din urmă doar duhovnicul ne poate da un canon pe măsura noastră. Iar la început lucrurile vor fi grele. Cele mai grele săptămâni dintr-un post sunt aproape întotdeauna prima şi ultima. Din pricina neputinţelor noastre ezităm şi uneori ne împotmolim. Şi atunci ne dă târcoale gândul renunţării, ca un sol al deznădejdii.
„Când suntem întristaţi din pricina păcatelor care ne hărţuiesc, să ne aducem aminte că Domnul văzând silinţa noastră, a sârguitorilor, ne va şterge păcatele, iar durerea care ne muşcă sufletul o va transforma în bucurie. ‚Cu cât se înmulţesc amărăciunile în inima mea’, zice Psalmistul, tot pe atât ‚mângâierile Tale îndulcesc sufletul meu’ (Psalmul 93, 19). În aceeaşi vreme, să nu uităm pe cel ce zice către Domnul: ‚Multe necazuri ai trimis asupra mea şi rele, dar iarăşi m-ai însufleţit şi din fundul pământului, după ce am căzut, iarăşi m-ai ridicat’. (Psalmul 70, 20, 21).” (ibidem)
Deci care trebuie să fie măsura noastră? Dincolo de ce spune duhovnicul fiecăruia în parte, trebuie să ne străduim să fim azi un pic mai buni decât ieri. Şi, dată fiind starea noastră jalnică, să nu ne descurajăm când vom vedea că şi după acest progres vom fi destul de jos, încă păcătoşi, încă orbi duhovniceşte, încă atât de departe de desăvârşire. Pas cu pas trebuie să ne curăţim, nădăjduind mereu în ajutorul lui Hristos. După cum spun Părinţii, „dai voinţă, iei putere”. Dacă într-adevăr dorinţa noastră este sinceră, Dumnezeu nu va pregeta să ne ajute, să sprijine gândul nostru bun – dar neputincios – cu puterea harului Său.
„Fericit cel care se străduieşte în fiecare zi să fie ocărât şi defăimat pentru Domnul. Acesta va dansa împreună cu mucenicii şi în toată libertatea va vorbi cu îngerii. (...) Cel care alungă de la sine mustrarea îndreptăţită sau neîndreptăţită, acesta refuză să primească însăşi mântuirea. Iar cel care o primeşte, cu sau fără durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.” (ibidem)
Iată un punct de vedere contrar întregii „educaţii” pe care ne-o face spiritul contemporan. Lumea ne învaţă să ne justificăm în fel şi chip, să ne acordăm, juridic şi psihologic, „prezumţia de nevinovăţie”. Dimpotrivă, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul spun că este bine să fim ocărâţi şi defăimaţi. Primul sens e destul de transparent: cei cărora li se fac nedreptăţi pentru că sunt creştini, cei care suferă pentru Hristos, vor fi răsplătiţi de Acesta, după cuvântul spus în Predica de pe Munte: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei de dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12). Alt înţeles, complementar, se referă la a ne mustra pe noi înşine. Când, în loc să ne justificăm, să căutăm scuze, încercăm să vedem în toate partea noastră de vină, avem de fiecare dată de câştigat. Suntem „defăimaţi pentru Domnul”, în sensul că, înţelegând că viaţa şi acţiunile noastre sunt departe de ce ar trebui să fie, dar fixându-L pe Domnul ca model, ne mustrăm pe noi înşine, facem mereu – în defavoarea noastră – comparaţia între modelul desăvârşit al omului – Hristos – şi noi înşine. La ce ne-ar putea folosi la acest lucru? Ce e aşa de bine în a ne simţi răi, mizerabili, neputincioşi? Psihologii contemporani ne învaţă doar mereu că trebuie să ne străduim să ne simţim bine „în pielea noastră”, să fim mulţumiţi de noi, pentru a obţine astfel confortul psihic. Dar la fel cum confortul fizic exagerat moleşeşte, anchilozează şi, în cele din urmă, ucide, prea multă „stare de bine” atrofiază şi gândirea şi simţirea. Dacă ne străduim să vedem răul din noi, vom putea înainta pe calea binelui. De aceea, şi în cele în care vina este împărţită, trebuie să căutăm partea noastră, să nu ne acordăm prezumţia de nevinovăţie. Căci pe ceilalţi va fi mai greu să-i corectăm, dar putem oricând să schimbăm mica noastră contribuţie – fie cât de mică – la o stare rea de lucruri. Este lucrul pe care l-a spus acelaşi Serafim de Sarov, întrebat fiind de cineva care voia să-i mântuiască pe apropiaţii săi: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” Iar în cultura modernă, cu nişte cuvinte mai puţin adânci, dar cu sens asemănător, Michael Jackson cânta: „If you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make a change”. În plus, de fiecare dată când ne căutăm scuze pentru confortul psihologic, reprimăm anumite semnale trimise de conştiinţă. Şi aşa ajungem să avem ceea ce tot psihologii şi psihanaliştii numesc „schelete în dulap”, secrete întunecate pe care nici noi nu vrem să ni le amintim, dar care într-o zi creează o presiune atât de mare, încât aceasta iese năvalnic la suprafaţă şi duce la crize, depresii, acţiuni extreme. Iată de ce, pe termen lung, este de preferat să ne mustrăm şi să ne căutăm vina proprie în răul ce ne înconjoară. Este efectul terapeutic al mărturisirii păcatelor, insuficient însă dacă nu intervine şi iertarea, prin harul Mântuitorului. Sunt doi paşi indispensabili, sunt două momente care însă se întrepătrund în mod tainic. David s-a căit de păcatul său şi a dobândit astfel nădejdea, dar a trebuit să vină Hristos în trup pentru a-l scoate din iad. Însă chiar când a început pocăinţa, a făcut-o răspunzând unei prime chemări a lui Dumnezeu, prin proorocul Natan.
Chiar mustrarea neîndreptăţită ne foloseşte. Orice dificultate are darul să te călească. Şi dacă la început cel care ne ceartă – pe drept sau pe nedrept – ne provoacă oarece supărare, cu timpul ne vom înţelepţi şi vom lua lucrurile aşa cum sunt: dacă reproşul cuiva la adresa ta e justificat, te vei grăbi să te îndrepţi. Iar dacă nu e justificat, vei lăsa mândria la o parte şi vei şti că o minciună nu are cum să te atingă, atâta timp cât tu te ştii fără pată.
„Cel care într-o discuţie voieşte şi doreşte să biruiască punctul său de vedere, chiar de susţine un adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului, adică mândria. Şi dacă săvârşeşte aceeaşi greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.” (ibidem)
Se reia aici o idee enunţată şi puţin mai devreme. De multe ori, mai ales când suntem convinşi că avem dreptate, transformăm dreptatea într-o ambiţie personală. E şi aici ascunsă tot mândria. Gândim că adevărul a devenit responsabilitatea noastră exclusivă şi că, dacă nu ne impunem punctul de vedere, adevărul se va pierde. E o formă subtilă de necredinţă, ca atunci când ne întrebăm ce va face un om dacă nu-i arătăm noi calea, dacă nu vrea să înţeleagă adevărul pe care i-l explicăm. Uităm astfel de Dumnezeu şi de nenumăratele lui moduri de a face adevărul să iasă la iveală, ba chiar ne îndoim de puterea Lui, de vreme ce ni se pare că fără noi totul se va prăbuşi iremediabil în minciună. Suntem datori, fără îndoială, să mărturisim adevărul. Însă atunci când îi vedem pe alţii refuzând spusele noastre, nu trebuie să-i forţăm. Să ne gândim că, dacă nu cumva ne-am înşelat, am ales poate o exprimare nepotrivită sau, pur şi simplu, celălalt nu era încă pregătit să primească adevărul. Şi să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pe acela şi pe noi, pentru a nu ajunge să confundăm dragostea de adevăr cu propria noastră ambiţie, ajungând astfel la certuri interminabile, al căror singur scop să fie punerea egoistă în valoare a propriei noastre persoane.