Cu bicicleta prin Bucureşti - sport extrem sau normalitate?

                                                un articol de Diana Grigoriu

Pedalez, deci exist… în trafic

 Vroiam demult să scriu aceste rânduri, dar, cum am tot amânat momentul, acesta s-a ivit săptămâna trecută când am scos, după mai bine de patru luni, bicicleta de la iernat. Deşi sunt mulţi ani de când ştiu să folosesc cele două roţi fără să-mi rup genunchii la fiecare două zile, anul trecut a fost primul când am mers pe biclă în alt scop decât cel recreativ sau sportiv: drumul zilnic la muncă şi înapoi. Mă mai plimbasem prin Bucureşti, aşa că ştiam care-i traficul şi îmi depăşisem deja teama de maşini, însă n-aş putea numi acest drum mai bine decât cu sintagma: o aventură nouă în fiecare zi.
Prima lună, după care am vrut să renunţ, a fost cea mai grea – în sensul că-mi făceam atât de mulţi nervi încât mi-am zis că ori mă calmez, ori revin la metrou. Ce sens are să-ţi pui muşchii în mişcare dacă te toci psihic? Ambiţie sau nu, m-am calmat şi am continuat, mai ales că mi-am dat seama că nu-i nimic personal: densitatea de imbecili este atât de mare încât, inevitabil, trebuie să-mi iasă şi mie în faţă măcar o duzină. M-am mai relaxat şi am încercat să privesc totul ca pe un joc serios: şi strecurarea pe lângă maşini la semafoare evitând oglinzile celor parcaţi (până şi la janghina pe care am dat-o la remat oglinzile se strângeau, dar na, e complicat), şi slalomul printre canale şi gropi, şi ferirea de câinii de pe Eminescu (aţi observat că dacă nu pedalaţi când treceţi pe lângă ei sunt mai puţin agresivi?), şi orbecăitul noaptea pe Dacia (doar e în centru, de ce-ar fi luminată!), şi anticiparea viitoarei direcţii de mers a maşinilor din faţa mea (că doar semnalizarea e opţională), şi toate cele aferente. M-am obişnuit şi, sincer, când vremea rea mi-a pus Trek-ul pe butuci mi-a părut tare rău, aşa cum abia am aşteptat să-l scot iar la şosea.
Spun şosea pentru că nu merg pe trotuar, pe acele surogate de benzi de bicicletă – cu o excepţie: banda lungă de la Unirii la Muncii, pe unde am avut treabă de vreo două ori. Motivele sunt evidente pentru alţi biciclişti, dar le voi enumera de amorul artei: asfaltul e plin de gropi, bordurile de multe ori nu sunt coborâte, pe mijlocul lor apar ca prin minune diverse obstacole (maşini parcate, copaci, chioşcuri, etc.), pietonii le folosesc fără (propria) grijă (iar uneori au dreptate, pentru că au fost trasate chiar şi acolo unde trotuarul e foarte îngust). Aşa că merg pe carosabil şi încerc să evit marile bulevarde, optând pentru străduţe care traversează centrul mai degrabă decât pentru drumul cel mai scurt, pe Ştefan cel Mare şi Pasajul Basarab – care, deşi e nou-nouţ, n-a fost prevăzut cu benzi pentru bicicletă, asta ca dovadă de cât le pasă autorităţilor de această categorie din trafic.
Accidente? Da, au fost două, ambele din vina şoferilor – neatenţie plus neacordare de prioritate. La primul am avut noroc cu faptul că tocmai pornisem de la semafor şi aveam de urcat – panta de lângă Palatul Regal, care dă în Victoriei; deci viteza mea era mică şi am putut verifica eficienţa frânelor hidraulice atunci când un cretin care venea din sens opus s-a gândit să facă stânga spre parcarea de la Sala Palatului. Nu s-a uitat, nu s-a asigurat, mi-a tăiat calea în scurt şi, cu toată frâna mea, am intrat în roata lui din spate de i-am desprins capacul; omul a mers mai departe, nu ştiu dacă n-a văzut sau i-a fost teamă că sun la poliţie, întrucât era caz de ridicat permisul. S-a lăsat cu un disc strâmb şi o sperietură zdravănă, plus ulterioara mustrare de conştiinţă că n-am chemat organele legii. Al doilea, deşi mult mai static, s-a lăsat cu nişte vânătăi şi multe înjurături la adresa idiotului care, în timp ce treceam pe lângă el la coada semaforului din intersecţia Viitorului cu Eminescu, s-a hotărât brusc că are treabă într-o curte şi a tras de volan dreapta, fără asigurare sau semnal; probabil că era prea absorbit în conversaţia telefonică. Dar, mai rău decât aceste două incidente, cel care m-a făcut să ajung la serviciu tremurând de nervi a fost când un mitocan burtos de Ilfov, ofticat de faptul că-l depăşeam în timp ce aştepta la semaforul de la Hotel Dorobanţi, a deschis portiera să-mi blocheze calea şi a început să mă înjure că îi zgârii maşina – asta de faţă cu fi-su de vreo şapte ani; m-am gândit să scot U-ul de oţel cu care-mi leg bicla la muncă şi să-l pocnesc, dar mi-am dat seama că n-are sens să mă cobor la nivelul lui. Tot ce-am putut face a fost ca, după ce am reuşit să mă strecor, să¬-i strig că dacă nu e în stare să conducă în Bucureşti să rămână la el la ţară; abia la serviciu m-a înseninat un coleg care mi-a zis: îţi dai seama ce viaţă are omul ăla dacă reacţionează aşa de câte ori îl depăşeşte un biciclist?
Altfel, mi-am verificat teoria cum că omul nu se schimbă şi se comportă cu acelaşi grad de mitocănie în trafic indiferent de mijloacele de care dispune, doar consecinţele diferă: patru roţi, două roţi cu motor, două roţi fără motor, două picioare. Un pieton care ţâşneşte dintre maşinile parcate fără să arunce o privire va fi la fel de neatent şi la volanul unei maşini, iar un biciclist care merge pe interzis o va lua pe linia de tramvai cu maşina pentru a nu sta la coadă lungă de la semafor. Despre şoferi, nu am ce analogii să fac, doar vin cu constatarea că cei mai „răi” sunt taximetriştii, RATB-iştii şi posesorii de maşini de teren ilfoveni (în ce ordine vreţi), iar cei mai de treabă, paradoxal, sunt cei care conduc maşini de marfă, dubiţe, camionete. Motocicliştii sunt, cei mai mulţi, în regulă, însă cei de pe scutere sunt pericol public – probabil din cauza frustrării că nu şi-au permis o motocicletă. Pietoni sinucigaşi avem cu duiumul, din fericire până acum am reuşit să nu le fac vreo bucurie, deşi pe vreo doi i-am evitat la limită. Nu e ca şi cum i-ar lovi o maşină, dar nu-i plăcut nici să stai cu mâna sau piciorul în ghips. Evident, acestea sunt nişte generalizări bazate pe propriile observaţii, iar excepţiile – oamenii care se conformează codului rutier şi îi respectă pe ceilalţi – sunt eclipsate de cazurile frapante.
Cât despre biciclişti, „fraţii” mei – vai, câte am de spus! Sunt o grămadă cei care: trec pe roşu, nu cedează trecerea, nu semnalizează, nu poartă lumini de spate pe întuneric, nu opresc la trecerile de pietoni, schimbă banda fără asigurare, conduc pe contrasens sau interzis şi câte şi mai câte. Deci, da domnilor şoferi, aveţi dreptate când spuneţi că bicicliştii sunt o pacoste şi nişte cretini sinucigaşi, aşa cum şi eu îi cataloghez pe mulţi şoferi în mod analog. De asta şi strig deseori după vreun dobitoc ce nu respectă culoarea semaforului – pentru că ştiu că şi eu, deşi încerc să merg exemplar, sunt băgată în aceeaşi oală.
Deci, colegi de pedalat, gândiţi-vă că nu aveţi dreptul să cereţi să fiţi respectaţi în trafic atâta timp cât voi înşivă nu respectaţi regulile de circulaţie. Altfel, mă bucur să văd tot mai mulţi oameni folosind ţoacla pentru deplasatul zilnic, chiar cu riscul de a rămâne fără ea – în Sema Parc, în raza camerelor de filmat (că aşa am văzut pe YouTube), s-a furat un Trek fără ca cei însărcinaţi cu monitorizarea să facă ceva; iar acesta e numai un exemplu. Mulţi şoferi sunt deja conştienţi de prezenţa noastră pe şosea şi, de bine de rău, au început să ne bage în seamă (lăsat spaţiu pe dreapta, strâns oglinzi, mai rar claxoane aiurea, unul chiar m-a întrebat dacă am nevoie de pompă când făceam o pană), aşa că trebuie să le demonstrăm că merităm. Iar când se strâng prea mulţi nervi sau e vremea rea (când şoferii sunt oricum mai irascibili şi neatenţi), amintiţi-vă avantajul metroului faţă de bicicletă: acolo poţi citi.
La final, un mesaj pentru toţi participanţii la trafic: dacă vedeţi o nebună pe al cărei rucsac e prinsă o pânză cu „Semnalizaţi! Nu citesc gânduri.”, o puteţi înjura pe acest blog. (adică pe: https://morbidangeldyana.wordpress.com/ )