Tuesday, May 21, 2013

Ray Manzarek



Pe 20 mai a murit unul dintre muzicienii emblematici ai anilor ’60 ai secolului trecut: Raymond Daniel „Ray” Manzarek. În galeria de figuri clasice ale vârstei de aur a rock-ului, Manzarek a stat mereu, ca şi ceilalţi colegi de trupă, în umbra carismaticului Jim Morrison. Însă dacă Morrison a fost sufletul The Doors, Ray Manzarek a fost fără îndoială creierul.
La jumătatea anilor ’60 Ray Manzarek era unul dintre tipicii artişti în devenire din Los Angeles, implicat din plin în tot ce presupunea mişcarea culturală ce se năştea în acele zile. Student la Universitatea de Film, Manzarek se ocupa şi cu muzica şi cu meditaţia transcendentală, la cursurile uneia dintre şcolile create de Maharishi Mahesh Yogi. Aici i-a întâlnit pe John Densmore şi Robby Krieger, însă momentul de cotitură din viaţa şi cariera lui a fost reprezentat de discuţia cu un coleg de la universitatea de film. James Douglas Morrison i-a vorbit despre viziunea lui muzicală şi poetică şi i-a cântat o melodie. Aşa a apărut trupa care avea să le schimbe vieţile. Şi pe ale unora dintre noi.
Despre The Doors se vorbeşte mult mai ales în legătură cu excesele lui Morrison, însă din punct de vedere muzical, grupul este unul dintre cele mai subapreciate din istoria muzicii secolului trecut. În plină epocă „peace and love”, dominată de mesaje de un optimism debordant şi o spiritualitate incertă, grupul american aduce o viziune poetică şi muzicală care pune în evidenţă şi latura întunecată a naturii umane, cu incursiuni în oniric influenţate de Nietzsche, Freud, William Blake şi Aldous Huxley, de poeţii simbolişti francezi şi de drogurile psihedelice. Jim Morrison nu era omul niciunei dogme, deci meditaţia transcendentală nu devine o componentă importantă în The Doors. Poet original şi extravagant, Morrison dă naştere unei idei artistice pentru exprimarea căreia e nevoie de o ştiinţă muzicală pe care solistul vocal nu o avea. Şi aici intră în scenă Ray Manzarek. Deşi există şi un album de blues semnat The Doors („LA Woman”), muzica trupei se sprijină din plin pe educaţia muzicală clasică europeană îmbogăţită de jazz a lui Manzarek şi a celorlalţi doi instrumentişti. Cum în concert şi pe primul album trupa nu are basist, Manzarek îşi dezvoltă un stil polifonic, cu basul armonic cântat foarte pregnant cu mâna stângă. Pe scheletul melodiilor lui Morrison, Manzarek construieşte edificii pe baza armoniilor clasice alternând cu un minimalism jazz-istic, fiind, printre altele, un maestru al armoniilor de septimă de dominantă, ca pe „Yes, the River Knows”, ce dau muzicii un sentiment plutitor, mereu deschis către noi cadenţe. Toate acestea se potrivesc foarte bine şi incursiunilor psihedelice ale muzicii, însă The Doors nu se limitează niciodată la atât, ci aduc în cântecele lor inclusiv influenţe ale muzicii de cabaret din Europa – de la „Strange Days” până la „The Soft Parade”, acesta din urmă unul dintre albumele cele mai puţin apreciate ale trupei, deşi bogăţia lui muzicală e incontestabilă.
Prin abordarea originală – la nivelul muzicii şi al versurilor – care îi deosebeşte pe aceşti muzicieni de colegii lor de generaţie, cu care au totuşi foarte multe lucruri în comun, The Doors devine un grup-precursor pentru unele dintre cele mai diverse ramuri ale rock-ului: art rock prin rafinament, dark rock prin tensiunea versurilor subliniată de armonii şi de secţia ritmică, punk prin abordarea directă şi agresivă. După plecare din trupă a lui Jim Morrison mai apar două albume The Doors, care merg dinspre un rock psihedelic cu momente clasice spre jazz şi care dovedesc pe de o parte forţa creativă inepuizabilă a lui Manzarek şi pe de alta contribuţia esenţială a lui Morrison la stilul muzical înfăţişat de The Doors de-a lungul albumelor cu el la voce.
Manzarek şi-a continuat activitatea şi după anii ’70, a prelucrat Carmina Burana în stil propriu – o consecinţă logică a unei tendinţe audibile pe „The Severed Garden”, acea adaptare pe versurile lui Morrison a cunoscutului Adagio în sol minor atribuit lui Albinoni – a cântat jazz, punk, rock clasic şi piese The Doors şi a scris două cărţi. Supărat pe felul în care Oliver Stone a descris viaţa lui Morrison în filmul „The Doors” (care bateristului John Densmore i-a plăcut), se spune că Manzarek ar fi dorit să facă el însuşi un film despre acea perioadă. Aflat în conflict cu Densmore din cauza viziunii diferite legate de exploatarea comercială a muzicii The Doors, Ray Manzarek a spus recent că versurile lui Morrison sunt prea frumoase pentru a nu fi cântate şi că supravieţuitorii din The Doors ar trebui să facă acest lucru cât mai sunt în viaţă. Însă pe 20 mai Ray Manzarek a trecut la rândul său pragul către „partea cealaltă”, în vârstă de 74 de ani, într-un spital din Rosenheim, Germania.
În căutare de spectacol şi de strălucire, media nu reţin în prim-plan decât viaţa tumultuoasă a lui Jim Morrison. Dar o privire asupra artei The Doors scoate la iveală, încetul cu încetul, adevărata esenţă a acestui grup, în care pe lângă chitara lui Robby Krieger şi bateria lui John Densmore definitorii rămân poezia stranie şi minunată a lui James Douglas Morrison şi ştiinţa muzicală a discretului Raymond Daniel Manzarek. Dumnezeu să-l ierte.

5 comments:

alexander said...

nu doar "media reţin în prim-plan viaţa tumultuoasă a lui Jim Morrison". Cred ca esenta filmului celebru e tocmai asta. Si din pacate, nu?

altfel, in anii liceali '93-'94 era chiar cool sa stai in curtea scolii cu volumul ala de poezii Morrison in brate si cu privirea pierduta. De asta ai scris sau voi erati doar cu Nietzsche? :)

Claudiu Târziu said...

Bine ai scris despre o trupa care mi-a marcat prima tinereţe. Am promovat textul şi pe FB :-)

Paul Slayer Grigoriu said...

Alex, sa stii ca eu din film am retinut latura poetica si muzicala, pana sa-l vad nu ma dadeam in vant dupa Doors.

Evident ca unul dintre lucrurile pe care le-am facut dupa vizionare a fost sa citesc Nietzsche (tin minte si cartea, "A doua consideratie inoportuna") plimbandu-ma prin curtea liceului - ca doar asta citea Jim, nu?

@Claudiu - multumesc pentru promovare.

alexander said...

frate, da' inconsecvent mai esti.. :)))

altfel, daca mai tii minte, si pe traseele athonite te intrebam de "legatura" Nietzsche-Morrison. Evident, nu poti sa reduci pe mustacios la "supraom" sau "antihrist". am face din el un nedreptatit.
si totusi, Jim si tenebrele lui Friedrich...

alexander said...

PS. cand te-am intrebat de scris ma refeream la acel volum in lucru.