Economia modernă şi valorile morale - compatibile?

        De ceva vreme şi economiştii români sau adepţii diferitelor abordări economice au început să-l citeze generos pe Adam Smith, socotit de mulţi unul dintre întemeietorii gândirii economice moderne. Gânditorul scoţian a trăit în secolul al XVIII-lea, în zorii revoluţiei industriale, într-o ţară foarte cultivată pentru acea vreme, cu patru universităţi (Anglia avea doar două) şi cu majoritatea populaţiei alfabetizată, avându-i printre alţi contemporani pe David Hume şi Voltaire. Snith este unul dintre teoreticienii cei mai însemnaţi ai economiei de piaţă şi scrierile sale sunt folosite ca argument de toţi adepţii unei libertăţi totale a pieţei, deci inclusiv de cei care vorbesc despre acea „democraţie orientată în funcţie de piaţă” pomenită în ultima vreme de cancelarul german Angela Merkel. Iată însă că în Occident opera lui Smith este obiectul unor eforturi concentrate de reinterpretare. În contextul în care recentele valuri de recesiune economică pun sub semnul întrebării modelele economice curente, o discuţie despre valorile general umane ia amploare – de unde până de curând se discuta în termeni strict tehnici, mai nou cuvinte precum „compasiune” şi „lăcomie” apar frecvent în discursul despre starea economiei după ultimele evenimente. Dar au loc valorile morale în economie? Iată o întrebare la care încearcă să răspundă articolul de faţă. Trebuie dintru început să avertizăm că noţiunile de „dreapta” şi „stânga” sunt aici privite din perspectivă pur economică. Simplificând, dreapta este socotită cea care pune accentul pe piaţă şi capital, iar stânga insistă pe o intervenţie mai puternică a statului. Socotim această interpretare greşită (şi urmând, chiar pe nesimţite, teoriilor marxiste), însă ea este curentă în dezbaterile occidentale şi şi-a găsit un loc şi pe scena noastră politică şi ideologică. Ţinând cont de această particularitate de limbaj şi fără a adera sută la sută la detaliile prezentate în articol, socotim că acesta reprezintă o bună introducere în problematică. Iar în contextul evenimentelor recente de la noi – de pildă pregnanta opoziţie care ni se flutură pe la nas între profit şi valori morale în cazul exploatării miniere de la Roşia Montană – şi cât se poate de actual.

În căutarea lui Adam Smith

                                       de Pierre-Christian Fink

La început a fost Adam Smith. Născut în 1723 la Kirkcaldy, în Scoţia, autor al operei Avuţia naţiunilor, creator al economiei politice, mort şi îngropat la Edinburgh în 1790. Opera lui trăieşte mai departe, răspândită în lume de ucenici ca Gregory Mankiw, autor al manualului The Principle of Economics, cartea de căpătâi a studenţilor din primul an din toată lumea. Capitolul întâi: „Smith explică felul în care ‚mâna invizibilă a pieţei’ transformă egoismul indivizilor în prosperitate generală.” Amin.

     Însă de când în cea mai recentă criză economică prosperitatea generală a scăzut, există o presiune pe o asemenea interpretare „ortodoxă” a operei lui Smith. Vocali, ereticii iau cuvântul: economişti de stânga, care nu au încredere în piaţă şi cer un stat mai puternic. Vor să-l reinterpreteze în lumina ideilor lor pe părintele economiei politice.

     Cel mai cunoscut eretic din Germania este profesorul de economie Peter Bofinger. În noua ediţie a manualului său, Trăsături fundamentale ale economiei politice a introdus după criza financiară un pasaj care poate fi interpretat ca declaraţie de război la adresa puriştilor. Bofinger susţine că Smith nu ar fi afirmat niciodată că egoismul aduce mereu cu sine prosperitatea – ci că face acest lucru doar când atitudinea în interesul personal este orientată pe termen lung. Maximizarea pe termen scurt a profitului, ca înaintea crizei financiare, duce în schimb la „efecte autodistructive”.

     Între „eretici” se numără şi laureatul american al Premiului Nobel pentru Economie Paul Krugman. Pe blogul său de la New York Times a cerut la un moment dat o reglementare mai strictă pentru bănci – argumentând cu un citat din Adam Smith, conform căruia reglementarea prin intermediul legilor limitează libertatea individuală, însă este uneori necesară, dacă altfel indivizii pun în pericol siguranţa întregii societăţi făcând ce vor.

     Partizanii „ortodoxiei” au contraatacat pe internet: Krugman ar fi scos citatul din context. Cel în cauză este în tot cazul una dintre ţintele preferate ale entuziaştilor combativi ai pieţei. Când, acum un an, BBC a transmis o dezbatere amplă cu Paul Krugman, directorul pentru politici al unei fabrici de idei din Londra numită Adam Smith Institute a trimis o plângere pe adresa postului în care susţinea că BBC ar fi dedicat prea mult spaţiu opiniilor de stânga ale lui Krugman, încălcându-şi astfel datoria de a fi imparţial.

     Disputa privind autoritatea de a interpreta opera lui Adam Smith are momente amuzante, însă acestea nu ating aspectele ei profunde. Adâncimile sunt explorate de cercetători care, departe de atenţia publicului, se ocupă cu adevărat intens de aceste opere. Emma Rotschild, de pildă, profesoară la universităţile Cambridge şi Harvard, cunoaşte mai bine decât oricine scrierile lui Adam Smith. Însă nu are nici blog, nici nu trimite plângeri pe adresa televiziunilor, ci scrie articole pentru reviste de specialitate. Răspunde la întrebări după pauze de reflecţie de cinci secunde, iar răspunsurile sunt lungi şi cu voce scăzută. Acest lucru nu are priză la public, însă ceea ce spune Rothschild deschide o nouă perspectivă asupra părintelui economiei politice – o perspectivă ce depăşeşte vechea dispută între dreapta şi stânga.

     Cum stau de pildă lucrurile cu mâna invizibilă? Generaţii întregi de economişti politici au citat în acest sens acelaşi pasaj din Avuţia naţiunilor. De la un moment dat s-a creat impresia că acesta ar fi punctul unghiular în jurul căruia se roteşte toată gândirea lui Smith. Când însă Rothschild s-a apucat să numere, a descoperit că Smith foloseşte această formulare o singură dată în 1097 de pagini. Spre deosebire de ceea ce s-a afirmat adesea, nu el a inventat mâna invizibilă. Răscolind sute de cărţi şi de broşuri din vremea lui Smith, cercetătoarea a dat peste tot de acest concept. Era adesea folosit de predicatori, pentru a descrie acţiunea lui Dumnezeu în lume. De ce ar fi preluat Smith, un critic vehement al Bisericii, o asemenea formulare? Rotshschild crede că nu ar fi putut să o facă decât ca ironie.

     Disputa privind exegeza corectă a lui Smith este aproape la fel de veche ca opera lui Snith. La puţin timp după moartea lui, parlamentarii din camera inferioară a parlamentului de la Londra s-au certat în privinţa salariului minim – şi ambele părţi l-au adus pe Smith ca argument în favoarea lor. Aşa a început o ceartă fără sfârşit. Unii au vorbit despre Avuţia naţiunilor ca despre scrierea programatică a unei pieţe fără reglementări. Ceilalţi s-au referit la a doua operă importantă a lui Smith, mai puţin cunoscută astăzi: Teoria sentimentelor morale. În aceasta Smith l-a descris pe om ca pe o fiinţă care tânjeşte după dreptate şi compasiune.

     Părea că fiecare îl putea avea pe propriul său Smith, în funcţie de nevoi: cu principalul punct de greutate fiind ba interesul propriu, ba cel comun. Însă între timp cercetătorii renunţă la aceste interpretări arbitrare. În acest scop, unii dintre ei au scos la iveală chiar notiţele luate de studenţii lui Smith. Acestea dovedesc că Smith şi-a dezvoltat ideile pentru ambele cărţi în acelaşi timp.

     De aceea Christopher Berry de la Universitatea Glasgow afirmă cu convingere: „Teoria economică din Avuţia naţiunilor porneşte de la imaginea omului din Teoria sentimentelor morale.” Când Smith vorbeşte în Avuţia naţiunilor despre interesul personal, se referă la interesul personal luminat al comercianţilor scoţieni din secolul al XVIII-lea, nu la egoismul unui Gordon Gekko modern, care spune în filmul Wall Street: „Lăcomia e bună.” Acest lucru ne este sugerat de critica îndreptată de Smith împotriva unui Gordon Gekko al secolului al XVIII-lea. Acesta, pe nume Bernard de Mandeville, a publicat în 1714 o Fabulă a albinelor cu morala: dacă fiecare se gândeşte la sine, atunci cineva se gândeşte la toată lumea. În Teoria sentimentelor morale Smith l-a atacat chiar nominal pentru această teorie – împotriva practicii ştiinţifice a acelor vremuri.

     În urma cercetărilor filologice este pe cale să apară o nouă imagine a gândirii lui Smith. Aceasta nu mai poate fi redusă la dihotomia mai multă piaţă sau mai mult stat. În schimb apare întrebarea: ce valori se aplică unei economii politice?

     Această imagine ia naştere mai ales dincolo de ştiinţele economice. Rotschild, Berry şi colegii lor sunt aproape fără excepţie istorici, specialişti în politică sau filozofi. În timp ce aceştia îl redescoperă pe părintele economiei politice, economiştii rămân pe dinafară.

     Economiştii moderni nu mai răsfoiesc cărţi vechi, nu mai cotrobăiesc prin arhive, nu mai citesc fabule. Preferă să se ocupe de statistici, modele, experimente. „Cei mai mulţi colegi ai mei nu prezintă o istorie a ideilor în prezentările lor, ci o colecţie de formule”, spune Birger Priddat, profesor de economie la Universitatea Witten/ Herdecke. Şi socoteşte că acest lucru e o greşeală. Economiştii ar trebui să-şi însuşească rezultatele noilor cercetări în privinţa lui Smith şi apoi „să gândească mai departe cu Smith”.

     Dar cum ar arăta aşa ceva? Unul dintre puţinele exemple este Deirdre McCloskey, economistă la Universitatea Illinois din Chicago. O preocupă întrebarea: de ce unele ţări sunt atât de bogate şi altele atât de sărace? McCloskey a analizat toate abordările economiştilor politici convenţionali, fie ei de dreapta sau de stânga. Niciunul nu a convins-o. Şi atunci l-a scos pe Adam Smith din raft.

     Între timp McCloskey e convinsă: este vorba despre valori. Numai acestea pot explica de ce oamenii de afaceri cei mai inteligenţi creează în unele locuri companii de care profită toată societatea, iar în alte locuri devin oligarhi care pradă ţara. De ce în unele state funcţionarii fiscului lucrează corect, iar în altele închid ambii ochi în schimbul mitei. De ce managerii din unele ţări luptă pentru companiile lor, iar cei din alte ţări doar pentru ei înşişi.

     McCloskey lucrează acum la o explicaţie a măririi şi decăderii valorilor în economie. Cea mai importantă concluzie: societăţile prospere se bazează pe şapte virtuţi. Interesul personal este una dintre ele – însă e doar un ingredient. Pentru ca omul să nu devină lup pentru om, măsura, iubirea şi simţul dreptăţii trebuie să echilibreze interesul propriu. Pentru apariţia inovaţiilor acestora trebuie să li se adauge curajul şi speranţa. Pentru a putea găsi căi noi, trebuie să ştim de unde venim – avem nevoie de credinţa într-o identitate.

     Propriul interes, măsura, iubirea, dreptatea, curajul, credinţa: dacă într-o societate aceste şapte virtuţi ar exista laolaltă, explică McCloskey, atunci piaţa ar acţiona într-adevăr ca o mână invizibilă, care ar armoniza deciziile individuale şi binele comun.

     Sună cam ca în Biblie. Dar unde se găsesc aceste şapte virtuţi laolaltă? O societate complet lipsită de afacerişti fără scrupule, funcţionari publici corupţi şi manageri lacomi nu va exista niciodată. De aceea despre mâna invizibilă nu se poate vorbi decât ironic: piaţa nu poate duce la o societate ideală.

     Dar se poate apropia de ea. Pentru prima dată la scară largă acest lucru s-a întâmplat în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Pe atunci Smith a fost martor ocular al înfloririi valorilor în societate. Comercianţii britanici din vremea lor se întâlneau de la egal la egal, se ţineau de obicei de cuvânt, încercau noi idei de afaceri. Într-o asemenea societatea piaţa putea avea într-adevăr efecte benefice.

     În spatele acestei poveşti de succes nu se afla o lege naturală, ea a depins de contextul istoric şi de coincidenţe fericite. McCloskey se teme că astăzi valorile tind să se dezechilibreze în societăţile occidentale. Propriul interes a luat prim-planul. Pentru că, spre deosebire de vremurile lui Smith, economia nu mai este pusă în mişcare de oameni de afaceri cinstiţi care se cunosc între ei. Tonul este dat mai degrabă de concerne ale căror distribuitori ramificaţi se întind prin toată lumea. Nu mai este clar cine este partener într-o mare afacere. Nu e de mirare că într-o asemenea lume economică anonimă virtuţile sociale trec în plan secund.

     Dar nu numai globalizarea schimbă cultura economică. Şi ştiinţele economice îşi pun amprenta pe obiectul lor de studiu. Generaţii întregi de manageri au învăţat la facultate că egoismul este bun, pentru că mâna invizibilă face ca totul să meargă cum trebuie. Această interpretare unilaterală a lui Smith în universităţi importante a dăunat probabil şi acelei viziuni a valorilor fără care, conform lui Smith, o economie de piaţă nu poate funcţiona pe termen lung.

(Articol apărut în numărul 34/ 2013 al publicaţiei germane Die Zeit; traducerea şi adaptarea: PSG)