Tăcuta eroină

„Era cea mai frumoasă femeie din Iaşi!” spunea soţul ei mândru. „Ei, nu ştiu dacă din Iaşi”, răspundea ea cu prefăcută modestie, „dar din Bârlad...”

Dacă ne-am referi doar la fapte şi întâmplări, nu am avea foarte multe de povestit despre ea. Viaţa soţului ei, un adevărat „self-made man” român, a fost de sute de ori mai aventuroasă. Fata din Bârlad i-a stat însă mereu alături, de când s-au luat, pe la vreo 27 de ani, până când ea s-a retras discret de pe scena vieţii. După mai bine de cincizeci de ani. N-am cunoscut-o tânără, iar frumuseţea din acei ani i-am văzut-o doar în fotografii. Mie mi-a rămas întipărită în minte pe la şaptezeci de ani, cu părul deja alb, păstrând doar câteva reflexe din şatenul deschis spre blond de altădată.

Nu a fost o eroină în sensul clasic al cuvântului, ci una dintre acele femei care şi-au purtat crucea cum au putut, cu calităţi şi defecte, ca toată lumea, dar nu lipsită de o anumită eleganţă a spiritului. O bunică obişnuită, care-şi răsfăţa nepotul, îl îndopa şi îi dădea bani când lua note bune. O soţie ca multe altele, uneori cicălitoare, uneori vorbăreaţă, mereu solidară. O mamă care şi-a iubit cei doi copii, chiar dacă uneori, ca atâtea alte mame, părea să-l prefere pe băiat fetei. Făcea supă cu găluşte, papanaşi (din brânză), cremă de zahăr ars şi plăcinte mici şi pătrate cu mere, cu blatul subţire. Suferea şi ea în acei ani: de frig, de lipsuri, de absenţa unui frate fugit peste mări şi ţări în vâltoarea războiului, de greutăţile soţului, mutilat de acelaşi război.

Iar seara se închina. Aşa cum o făceau şi o vor face milioane de alte femei. După o vreme, am auzit că mai mergea şi la biserică, la spovedanie. Dar eu nu-mi amintesc decât cum îşi făcea trei cruci înainte să se bage în pat. Soţul ei era mai sceptic, deşi nu cu totul necredincios, iar nepotul o batjocorea de-a dreptul. Pare o situaţie obişnuită, dar în acei ani absurzi, în care Dumnezeu era alungat din spaţiul public de oficianţii ciumei roşii de la răsărit, a respecta şi cel mai neînsemnat ritual de acest fel era semn al unei rezistenţe dârze şi tăcute.

Iernile, înghesuită cu soţul şi nepotul într-o singură cameră în care mergea radiatorul clandestin, asculta Radio Europa Liberă, ca sute de mii de alţi români. Soţul ei devenea uneori impetuos, îi înjura pe Ceauşescu şi pe comuniştii lui. Ea se alarma şi striga la el: „Taci, e copilul de faţă!” Şi continua să asculte radioul, cu volumul scăzut.

Când, din ce în ce mai rar, se dădea vreun film bun, se uita la televizorul alb-negru din sufrageria numită pe atunci „camera mare”. Videoul primit târziu de la fratele redescoperit nu se potrivea cu aparatul vechi, dar ea se bucura totuşi că era acolo şi că-i mergea ceasul. Iar când se simţea rău, de orice durere ar fi suferit, îşi făcea o frecţie cu spirt.

Citea. Îmi amintesc două romane. „Regii blestemaţi”, poate în amintirea faptului că fusese profesoară de istorie, deşi renunţase repede la catedră, şi Daphne du Maurier, „Verişoara mea Rachel”, pe care l-a luat şi pe patul de spital. Mergea adesea vara la Vatra Dornei şi Covasna, la tratament, iar ultima dată se întorsese şi ajunsese în câteva zile pe masa de operaţie. Prima operaţie din viaţa ei, dacă nu punem la socoteală naşterea celor doi copii. A plecat dintre noi în ziua Naşterii Maicii Domnului, al cărei nume îl purta. În 1989, la câteva luni înainte ca fratele ei plecat de mai bine de patruzeci de ani să se poată întoarce în ţară odată cu căderea unui zid.

A fost o femeie obişnuită şi în acelaşi timp fără seamăn. Una dintre atâtea românce care au trecut prin întunecatul veac douăzeci şi pe care lumea noastră cuprinsă de grabă le-a uitat. S-a bucurat de viaţă, aşa cum a fost ea, iar acum se bucură de fiecare rugăciune pentru sufletul ei. Maria Simionică, născută Teodosiu, ar fi împlinit astăzi, 20 septembrie, 103 ani.