Un cântec pe săptămână - Led Zeppelin, „Tea for One”

Acum câțiva ani, privind în urmă la cariera Led Zeppelin, Robert Plant spunea că „totul era plin de blues”. Într-adevăr, rock-ul clasic a avut o relație privilegiată cu acest gen „negru”. Dar dacă cei de la Rolling Stones s-au mulțumit să preia o rețetă și să-și compună cântecele urmând relativ riguros indicațiile (de aceea sunt Beatles mai mari – mult mai mari –, pentru că au realizat o sinteză originală și inovatoare), Led Zeppelin a luat elementele gata existente și, pornind de la ele, a dezvoltat o creație proprie în același timp originală și profund impregnată de blues. Plant, Page, Jones și Bonham au știut să construiască pe temelia pusă de alții și să-și ducă propria artă la vârfuri de virtuozitate, sensibilitate și rafinament (armonia ce depășește mult limitele blues-ului tradițional e ușor audibilă pe cântece ca bijuteria cu text obscen „The Lemon Song”). Din când în când, dincolo de colaje, construcții și elaborări, britanicii au compus și câte un blues propriu și relativ „clasic”. Sigur, toată lumea se gândește la „Since I’ve Been Loving You”. Dar în 1976, pe albumul „Presence” atmosfera este recreată, tot în tonalitate minoră. De data aceasta textul se învârte în jurul însingurării din timpul turneelor când, roși de dor de casă, membrilor trupei li se întâmpla – de acum departe de tumultul sexual și bahic al primilor ani – să stea în camere de hotel în fața unu... „Tea For One”. Caracterul repetitiv tipic pentru blues evocă perfect starea aceasta de dor și monotonie, cu solo-uri sfâșietoare ce încadrează lamentația de bluesman adevărat a lui Robert Plant. Un cântec pentru orele însingurate, o meditație muzicală plină de trăire, „Tea For One” este una dintre cele mai expresive piese Led Zeppelin, chiar dacă, repet, nu are nimic din originalitatea și caracterul inovator al altor cântece. Însă este dovada că britanicii și-au însușit cu măiestrie o lecție muzicală coborâtă din tradiția muzicală a negrilor americani.