Virtuţi cinematografice şi slăbiciuni omeneşti în "Groapa"

Despre Eugen Barbu pot spune, după ce i-am citit cele trei romane importante, acelaşi lucru pe care îl scria acum mai bine de douăzeci de ani N. Steinhardt în „Escale în timp şi spaţiu”: un individ odios, dar autor al unor romane de o incontestabilă frumuseţe, intrate definitiv în patrimoniul spiritual al culturii române. Steinhardt vorbea despre „Groapa” şi „Săptămâna nebunilor”, eu le adaug acestora şi „Princepele”, deşi, fără îndoială, dacă vorbim despre o distilare, despre o rafinare în sens decadent-baudelairian-matein a materialului literar, „Săptămâna...” este nu restul „Princepelui” ci desăvârşirea poetică întru spleen a acestuia.

Cred că s-a scris suficient despre principalele trei romane ale lui Eugen Barbu – în toate direcţiile. Cele două aspecte pe care vreau să le subliniez se leagă de „Groapa” şi pot fi privite ca observaţii de pe margine, mici adaosuri şi remarci la cele deja spuse până acum. Eugen Barbu a fost şi scenarist. Şi deşi realizările sale în această privinţă nu sunt câtuşi de puţin remarcabile – mediocre, supuse unei reţete estetice împănate de clişee, deşi nu fără o anumită „hâtroşenie” – cred că-i putem observa o vocaţie cinematografică. Pe măsură ce înaintezi în lectura „Gropii”, descoperi acea însuşire tipică artei cinematografice de a „sculpta în timp”, aşa cum spune Andrei Tarkovski. Sigur, episoadele apar în ordine cronologică, însă desfăşurarea lor nu ţine cont de evoluţia temporară lineară. Timpul lui Stere cârciumarul şi al hoţilor de sub conducerea lui Bozoncea este dilatat şi contractat după bunul plac al autorului ŞI al cititorului, transformând gesturi şi rostiri nesemnificative – nu doar aparent, ci şi efectiv, dacă am judeca printr-o utopică prismă a obiectivităţii – în lovituri de daltă care modelează configuraţia unei lumi, a lumii în esenţă, în măsura în care orice formă de viaţă conţine în ea însăşi viaţa lumii. „Groapa” rămâne o operă literară şi de aceea nu putem găsi în ea toate acele criterii pe care Tarkovski le socoteşte ca esenţiale pentru a individualiza arta cinematografică. Sculptura în timp este relativă. Dar apropierea vizuală şi experimentală dintre cuvânt şi imagine la Eugen Barbu sunt semne al unei corespondenţe între arte caracteristice pentru perioadele de apogeu şi declin ale unei culturi, cum este cea pe care o trăim. Un film după „Groapa” ar fi tocmai de aceea mai greu de făcut decât unul după o operă literară bine încadrată, ca „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (deşi, o, ce capodoperă ar ieşi dintr-o bună prelucrare a romanului lui Camil Petrescu). Tocmai pentru că, „Groapa” având în text atâtea elemente cinematice, un film autentic – şi nu o reproducere dramatică dar „nefilmică” a romanului – ar trebui să se îndepărteze şi mai mult decât în mod obişnuit de cartea în sine.

O a doua observaţie se leagă de caracterul uman al romanului. La vremea apariţiei, îm plin proletcultism şi realism socialist, i s-a reproşat lui Eugen Barbu simpatia faţă de personaje declasate ca tâlharii Cuţaridei sau locuitorii de o i/amoralitate profundă a mahalalei. Se cerea pe atunci un scris angajat, doctrinar, propagandistic, şi exact această capacană a reuşit să o evite scriitorul. Nu s-a făcut în niciun chip moralist, respectând aici principiul înalt artistic conform căruia într-o operă literară părerea scriitorului nu trebuie exprimată explicit, evitând astfel transformarea unei nuvele, a unui roman, a unei poezii în predică. Eugen Barbu nu condamnă decadenţa gropii – iată principalul reproş al comuniştilor – dar nici nu îşi exprimă nicăieri vreo simpatie explicită pentru alde-Bozoncea, Paraschiv, Stere sau Marin Pisică. Dacă lasă undeva o vagă impresie de simpatie, aceasta e rezultatul unui umanism adânc, care se limitează însă la a nu condamna şi – eventual – la a înţelege. Într-o lume în care judecata asupra celuilalt a devenit normă, o privire lipsită de judecată e percepută ca simpatie. Marele merit al lui Barbu este că a reuşit să zugrăvească lumea sordidă a mahalalei din exterior – deci fără să o menajeze, fără urmă de orbire – şi din interior ÎN ACELAŞI TIMP. Aşa-zisa simpatie a lui pentru personaje e doar o compătimire sobră (dar nu mai puţin sfâşietoare, în sensul de împreună-pătimire) care nu ascunde suferinţa doar pentru a condamna abjecţia. E, păstrând proporţiile, o atitudine hristică. (O atitudine artistică similară se poate observa în filmele „4, 3, 2” şi „După dealuri” ale lui Cristian Mungiu).

S-a vorbit adesea despre autenticitatea „Gropii”. În fond, în lipsa unei educaţii urbane, în mahala pasiunile (citeşte „patimile”) şi trăirile se manifestă necizelat şi într-un fel mai apropiat de realitatea condiţiei umane. Un bun examen de conştiinţă pentru fiecare dintre noi ar fi să vedem în ce măsură ne regăsim în pornirile sălbatice ale unuia sau altuia dintre personaje, porniri pe care, desigur, le ascundem sub masca civilizaţiei urbane. Nu fac aici o apologie a impoliteţii. Sunt convins că o anumită stăpânire, chiar şi la nivel superficial, e o condiţie a convieţuirii (cel puţin în mediul urban) şi se poate transforma (deşi nu o face decât arareori) în premisa unei îmbunătăţiri lăuntrice. Dar în esenţă, adâncurile sunt similare. Dacă ne gândim la Predica de pe Munte şi la cuvântul care ne învaţă că cine priveşte cu poftă la o femeie a şi preacurvit cu ea în sinea lui, vom descoperi că josnicia locuitorilor mahalalei Cuţaridei e de fapt definitorie LĂUNTRIC pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi aici revin la ideea atitudinii hristice. La această omenire a venit Hristos. Pe aceşti oameni i-a iubit Hristos. Pentru El nu contează că abjecţiile sunt ascunse sub zâmbete ocazionale şi formule de politeţe ipocrite, căci El ştie ce este înlăuntrul omului. Şi, din această perspectivă, „Groapa” e o imagine incredibil de universală a decadenţei omeneşti, a naturii noastre căzute. Iar aşa-zisa simpatie pentru declasaţi nu e decât com-pătimire cu cei aflaţi în aceeaşi stare, în aceeaşi animalică frică de moarte pe care fiecare încearcă să o biruiască prin bine, prin iubire sau, când acestea nu-i sunt la îndemâna, prin jalnice surogate ale lor.