Unul dintre reprezentanţii de vârf ai neomarxismului românesc, domnul Costi
Rogozanu, se bucură, după cum ştiu cei care l-au citit, de orice ocazie de a
mai lovi în calul domniei sale de bătaie, anticomunismul. Foarte interesant ar
fi un studiu de caz, pentru care nu este aici nici locul, nici timpul, care să
scoată în evidenţă în mod exhaustiv limbajul comun între articolele cu care
intoxică spaţiul public contemporan - şi aşa poluat - şi cele scrise odinioară
de alde-Silviu Brucan. Ştiu, este o temă pe care am insistat şi în alt context,
în legătură cu alţi oameni, dar asemenea paralelisme slujesc istoricului
ideilor, dar şi oricărui om onest, în efortul de înţelegere a rădăcinilor
ideologice ale "progresismului" unora dintre contemporanii noştri.
Domnul Costi Rogozanu stăpâneşte contextul istoric şi limbajul teoriei
politice mult mai bine decât domnul Remus Cernea, despre care am mai vorbit pe
acest blog. Ideile promovate sunt foarte asemănătoare, doar că dacă Remus
Cernea reprezintă o avangardă ideologică cu aere de romantism orwellian, Costi
Rogozanu este marxistul pragmatic, care se limitează la temele de strictă
actualitate şi prezente în dezbaterea politică la nivel înalt. În cel mai
recent articol al domniei sale, "Ce-a mai rămas din disidenţa anticomunistă",
tânărul neomarxist practică de la bun început manipularea prin confuzie.
Astfel, amestecă laolaltă cultul pentru martirii închisorilor cu luările de
poziţie (vag) conservatoare ale unor intelectuali cu priză la public, aruncând
apoi peste toţi laolaltă oprobriul a ceea ce francezii numesc cu una dintre
ultimele resurse de bun-simţ care le-au mai rămas, ironia, "la
bien-pensance". Remarcăm amănuntul marginal, dar semnificativ - ca să nu
spunem patologic - că domnul Rogozanu insistă să scrie "dzeu". Numele
Domnului le este la fel de urât adoratorilor contemporani ai lui Marx, cum le-a
fost celor strânşi legiune în jurul Anei Pauker, Teohari Georgescu, etc. Lucrul
poate fi lesne verificat citind presa vremii respective.
Sigur, domnului Rogozanu nu îi este străin faptul că, în ciuda unor luări
de poziţie mai vechi sau mai noi, dizidenţii anticomunişti români nu sunt Ana
Blandiana, Andrei Pleşu sau Hertha Müller, chiar dacă anumite acte de
rezistenţă ar putea fi detectate în biografiile lor. Luările de poziţie
anticomuniste ale acestor oameni vin dintr-o cultură politică dublată de o
experienţă de viaţă pe care, desigur, prin prisma vârstei, nici eu, nici domnul
Rogozanu nu o avem. Dar autorul articolului în chestiune îi amestecă laolaltă
cu cei care "s-au închinat la moaşte anticomuniste", pentru a
discredita la grămadă - pe unii prin asocierea cu manifestări socotite
retrograde sau chiar extremiste, pe alţii prin caracterizarea atitudinii lor
jertfelnice ca anticomunism "de salon" - tot spectrul care s-a opus şi
se opune noilor nuanţe de roşu-aprins care infectează cu citate din
"Capitalul" gândirea politică europeană. Marea disidenţă
anticomunistă înseamnă martirii care s-au opus făţiş dictaturii aduse de
tancurile lui tătuca Stalin pe aripile scrierilor lui Marx şi Engels. Înseamnă
Nicu Steinhardt, Valeriu Gafencu, Richard Wurmbrand, Vladimir Ghika, Monica Lovinescu şi atâţia
alţii care au plătit cu ani din viaţă sau, mai adesea, cu viaţa însăşi,
opoziţia paşnică faţă visul luciferic al progresului egalitarist impus cu
tunurile şi instrumentele de tortură, prin minciună, propagandă deşănţată, ură
faţă de semeni. Unii dintre ei, prea puţini, mai trăiesc şi astăzi.
Demostene Andronescu, Jacques Iamandi sau Marcel Petrişor ar putea povesti
multe despre binefacerile lumii lui Marx. Radu Ciuceanu ar putea descrie
închisoarea de la Piteşti, încununarea practică a teoriilor terorii
intelectuale şi fizice propovăduite într-o perfectă consecvenţă de Engels,
Troţki, Stalin sau susţinute de la distanţă de intelectuali europeni
progresişti, ca Jean-Paul Sartre. Paul Goma l-ar putea lămuri pe domnul
Rogozanu cu ce se ocupă comunismul. Dar domnul Rogozanu nu are nevoie de
lămuriri, pentru că ştie toate aceste lucruri, dar insistă să închidă ochii în
numele unui utopism intelectual care nu a născut de-a lungul timpului decât
demoni şi monştri. Mai grav este că, în numele aceleiaşi ideologii, domnul
Rogozanu încearcă să ascundă aceste exemple şi de publicul mai puţin luminat,
exact aşa cum intelectualii de stânga francezi s-au străduit din răsputeri să
împiedice apariţia cărţilor lui Soljeniţân. Şi aşa rămân unii cu impresia că
închisorile comuniste au fost un fel de centre de relaxare cu regim
semi-deschis, iar de Gheorghe Ursu (nota bene, iniţial gânditor de stânga),
ucis în bătaie de Securitate, sau de Mugur Călinescu, un licean anticomunist
mort în condiţii suspecte după prelungi anchete ale aceleiaşi Securităţi în 1983
nu se mai aude nimic, nimic. Pentru că aceşti oameni îi stânjenesc pe cei care
încearcă să ne convingă că stânga este calea şi DACĂ au existat excese, acelea
au fost exclusiv opera celor care "au întinat nobilele idealuri ale
socialismului".
Revenind la paralelismele de limbaj şi argumentaţie între noul marxism şi
cel vechi, să notăm că, propovăduind inexistenţa unui conflict cultural între
valurile de emigranţi şi vechea Europă (reacţionară, cum altfel?), domnul
Rogozanu ne aminteşte că "am invadat teritorii, am făcut praf ţări".
"România burgheză a fost un stat imperialist", este EXACT ceea ce
spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în anii 1940-1950, cu referire, printre altele,
la problema Basarabiei. Iar faptul că asemenea afirmaţii apar în presa de mare
circulaţie (şi) într-un moment în care unirea celor două state româneşti este
cerută insistent de ambele părţi ale Prutului ne face să ne întrebăm ce
interese sunt aici în joc, dincolo de simplul idealism progresist.
Cineva scria de curând că parcă ne-am fi întors la sfârşitul anilor 1930.
Şi atunci, în faţa intenţiilor din ce în ce mai evidente ale regimului nazist,
Europa tăcea mâlc, Time îl declara pe Hitler omul anului (anul următor avea
să-i urmeze Stalin, ceea ce denotă anumite corespondenţe) şi propaganda naţional-socialistă
avea ecouri până mult dincolo de graniţele Germaniei. Şi astăzi Europa se află
la un punct de răscruce, iar noi ne distrăm cu discursuri în favoarea
revoluţiei progresului şi diatribe împotriva unor oameni care şi-au asumat
opţiunile până la jertfa pe care o dispreţuieşte domnul Rogozanu din locul
călduţ în care se află. "Nişte ruine", asta sunt în viziunea domniei
sale cei care-şi permit opţiuni anticomuniste. Retrograd cum mă ştiu de atâta
vreme, prefer oricând nişte ruine - de pildă, pe cele ale Palmirei - mândrelor
cartiere de blocuri-dormitor care populează visele de emancipare ale lui Costi
Rogozanu.
1 comment:
Cu privire la Gheorghiu -Dej, problema nu stă chiar aşa. El, poate, declara lucrurile astea dar avea în coastă trupele de ocupaţie sovietice. Cum a scăpat de ele, cum a reînceput, treptat, să redeschidă problema Basarabiei ca teritoriu vechi românesc. În acest sens vezi lucrările lui Larry L. Watts. Fulminantă a fost pubicarea la ordinul lui Gheorghiu-Dej a cărţii"Marx despre Români". O fi auzit Costicuţă despre ea? Măcar în anii când, semnatar alături de gaşca marxistă de la "Cotidianul" (seria scoasă de "capitalistul" Vântu - că banii n-au miros pentru tovarăşi care nu vor să întineze valorile socialismului), se dădea (alături de amintita gaşcă) drept mare partizan al... dreptei. Curat traseu a la comunistul Dinu Păturică, am zis!
Post a Comment