Călin Torsan, "Ospăţul"

Sever Voinescu scria într-un editorial recent că la târgurile de carte îl interesează mai degrabă editurile mici, invizibile în marile librării şi în comerţul cotidian de carte, edituri la care nu o dată găseşti adevărate bijuterii despre care altfel nu ai afla niciodată. „Gând la gând cu bucurie”, mi-am spus, pentru că, printre altele, de la ultima ediţie Gaudeamus mi-am achiziţionat – pentru un preţ foarte „interesant”, ce-i drept, 3.76 lei – romanul lui Călin Torsan, „Ospăţul” (apărut anul acesta la Casa de Pariuri Literare). De Călin Torsan ştiu dintr-un alt context, non-literar, şi nu vă voi plictisi cu detalii pe care le puteţi găsi oricum pe net.

De la primele rânduri am simţit că am în mână o carte care mă va prinde iremediabil în plasa ei. Scriitura este solidă de la bun început, cu fraze fără niciun balast, echilibrate, şi care te bagă direct în miezul problemei. Nici vorbă de abuz de metafore, dar nici de stil „reportericesc”. Stilul este atât de firesc încât frazele par organice. Fără introducere ne trezim direct în miezul dramei, dar intensitatea este contrabalansată de câte un scurt pasaj contemplativ sau meditativ, de unde poate apoi să izbucnească cu forţe noi. Tendinţa naturalistă a descrierii se sprijină pe o paralelă permanentă între lumea omenească şi cea animală, care devine încet-încet leitmotivul naraţiunii. „O libarcă lătăreaţă, minunat colorată cu un amestec nedesluşit de albastru şi verde, se înfundase până la jumătate într-un rost din caldarâm, unde găsise ceva bun de mâncat. Prin preajmă amuşinau şi alte vietăţi minuscule, robite de dulceaţa fărâmei de fruct putrezit. Nici una nu izbutise să se apropie îndeajuns de mult şi să-şi vâre fălcile microscopice în mustul atrăgător, pentru că gândacul ieşea nervos din gaură şi alunga concurenţii prin mişcări bruşte, războinice, sau scoţându-şi în evidenţă platoşa chitinoasă, argument impenetrabil împotriva insectelor mai mici.” Imaginea în mic a universului îşi găseşte corespondentul în lumea „mare”, căci „fiecare gură de gânganie, de animal sau de om trebuia să-şi mestece îmbucătura zilnică, chiar dacă asta însemna tot o gânganie şi tot un dobitoc. Sau chiar un om.”

Alături de paralela aceasta, care ne însoţeşte, în forme ce merg de la simbioză la sfâşiere, pe tot parcursul cărţii, este enunţată aici şi a doua mare temă, cea care dă titlul romanului. În lumea descrisă de Călin Torsan – lumea noastră, a Bucureştiului anilor 2010, dar, în fond, a oricărei metropole contemporane, cu un accent pe cele din Estul Europei – transformă ospăţul din model al comuniunii în simplu reflex de supravieţuire, într-o primă fază, pentru ca în cele din urmă să ajungă la punctul culminant al unei dezbinări radicale, o anti-Euharistie. Dar toate acestea nu sunt ilustrate prin imagini infernale flamboiante, de tipul picturilor lui Bosch, ci îşi cresc seva dintr-un realism sobru, din viaţa de după colţ sau, dacă vreţi, din ştirile televiziunilor care-i ţin lipiţi de ele pe protagonişti, pe vecinii noştri, pe noi înşine. Aşa că impulsul care declanşează succesiunea de întâmplări descrise în roman este cum nu se poate mai prozaic: „Cu trei luni în urmă, când abia începuse toamna, mai mulţi pensionari din cartier primiseră din partea candidatului la primăria de sector invitaţia neaşteptată pentru o excursie de o zi şi o noapte în Turcia. Totul absolut gratuit. Acest fel de generozitate electorală ascundea, ca întotdeauna, inginerii financiare greu de înţeles. Până la urmă tot ceea ce politicienii oferiseră gratis de-a lungul ultimilor ani se făcuse numai cu bani publici. Cocoaşele diferitelor impozitări – cea a salariaţilor bugetari, acelea ale particularilor, micilor întreprinzători sau deţinătorilor de automobile şi apartamente – îndoiseră hidos spatele electoratului nemulţumit şi strâns cu uşa, transformându-l într-un mare semn de întrebare, cu care guvernanţii erau întâmpinaţi din ce în ce mai des în preajma alegerilor. Aşa că era tocmai potrivit câte un cal troian ca acesta, să-i mai facă pe oameni să uite de necazuri. Să le dea impresia că lumea nu-i chiar atât de urâtă şi că guvernanţii nu-s nişte sperietori de ciori, aşa cum erau prezentaţi de o parte a presei.” Personajele lui Călin Torsan sunt oamenii dezabuzaţi şi captivi în cenuşiul unui sfârşit de existenţă ale cărei singure repere – o casă, o maşină, un pic de căpătuială – reprezintă visul iluzoriu al intersecţiei dintre clasa muncitoare pe care şi-a clădit vechiul regim toate minciunile şi cea de mijloc pe care nu a lăsat-o niciodată să ia naştere. Scenariul vieţii acestor oameni, repetitiv şi cvasi-identic, este ţinut în chingile strânse ale propriilor neputinţe, întâi doar spirituale şi intelectuale, cu timpul şi trupeşti, speculate abil de ticăloşi în fond la fel de nefericiţi. O viaţă copleşită până la urmă de „duhorile acre de pişat şi borâtură”, „putoarea bătrâneţii, pe care n-o poţi alunga cu bătătorul şi cârpa de praf” şi care „anunţă sfârşitul”. Şi în toate acestea, tovarăş de nedespărţit şi parşiv, televizorul, cu veşnicele emisiuni de dezbateri, care înghit orice urmă de glas interior şi cărora privitorii hipnotizaţi de bunăvoie i se predau cu totul. Absenţa zgomotului ecranului este pentru Visarion, unul dintre protagonişti, prilej de „zile lungi, nesfârşite şi triste, ore fără cuvinte de ascultat, făcându-l să-şi simtă singurătatea ca pe o povară greu de purtat”. Lipsa graiului, ca dimensiune omenească esenţială, evoluează de la vulgarizarea lui în conversaţii triviale care nu spun nimic până la absenţa cuvintelor. Este drumul descendent prin care „Visarion ajunsese un om fără grai. Era dimensiunea singurătăţii, de care nu-şi dăduse seama pe atunci. I se păruse suficient să audă vorbele la televizor, iar asta îi stârnise impresiile false, că avea păreri şi că ştia cum stau lucrurile”.

La fiecare nou capitol al naraţiunii, autorul îşi construieşte migălos decorul şi aruncă astfel o privire panoramică asupra unei Românii post-comuniste izgonite deopotrivă din visele idealiştilor şi din dispreţul îngâmfat al pseudo-elitelor din cercurile a ceea ce am ajuns să numim, cu un termen generic, hipsterii contemporani. Iţele politicii şi afacerilor folosesc abil contextul regional, patul procustian ce îngăduie „atâta libertate cât dictau puterile ce-şi găsiseră în zonă pieţe noi de desfacere, dar scârţâind încă sub povara comunismului care lăsase atâtea urme de neşters”. Produs al unor vremuri în care „oamenii muncii” se refugiau în discuţii despre fotbal şi femei, în beţii ocazionale şi partide promiscue de sex, Visarion se trezeşte aruncat la vârsta la care puterile încep inevitabil să slăbească în vâltoarea unei lumi pe care nu o înţelege. Dar şacalii noii orânduiri stau la pândă, gata să lămurească omul care atât aşteaptă. „Nu întâmplător fiecare ţară din lagărul comunist avusese câte un tătuc veghind la căpătâiul poporului. Fără el, nimeni n-ar fi ştiut ce era de făcut. Ierarhia se păstra şi la dimensiuni mai mici ale existenţei, astfel că tutela putea fi asumată, pe rând, de secretarii pe judeţ, pe uzină sau din unităţile de învăţământ. Chiar şi viaţa privată fusese configurată cândva de responsabilii scărilor de bloc sau de membrii organizaţiilor săteşti de partid, tot timpul grijulii cu igiena vieţii de familie. Sau de activiştii culturali, înlesnind accesul tuturor la valorile tonice ale vieţii artistice. Nu era deci nimic întâmplător că oameni ca Visarion – cetăţeni, după cum îşi spuneau ei – nu-şi doreau să facă alegeri ori să-şi bată capetele cu prea multe decizii. Ei preferau să li se spună cât mai clar ce era de făcut, iar atunci acţionau cu plăcere. Mass-media preluase sarcinile vechiului partid, ajungând să le dicteze românilor ce să mănânce, cum să se îmbrace, când să-şi ia umbrela, unde să-şi petreacă vacanţele şi concediile sau pe cine să voteze. Lipsa responsabilităţilor îi transformase pe iubitorii micului ecran şi pe cititorii informaţi ai ziarelor într-o uriaşă masă de manevră, foarte utilă în anii electorali. Şi numai atunci. Infantilismul indus după acest algoritm istoric se regăsea chiar în limbajul acelor naivi, robit definitiv construcţiilor verbale impersonale sau categoriilor ţinând de neutralitatea indiferenţei. Argumentele lor erau cele ale emisiunilor şi gazetelor preferate: ‚a zis la televizor că nu e bine să’; ‚a arătat ăştia ieri ce s-a întâmplat’; ‚în presă a anunţat foarte clar cum va fi’.” Descrierea în amănunt a corupţiei şi a matrapazlâcurilor politice şi financiare îl apropie într-o anumită măsură pe Călin Torsan de Bogdan Teodorescu, dar în timp ce acesta din urmă face referire în romanul „Băieţi aproape buni” la contexte politice doar vag mascate şi la personaje reale cu nume schimbate, autorul „Ospăţului” creează figuri noi în baza unor tipologii cvasi-ubicue. Paradoxal, această privire ascuţită ajunge să fie şi unicul punct slab al cărţii. Încercând să explice pe larg cauzele decăderii propriilor personaje, Călin Torsan se îndepărtează de demersul strict literar şi începe o interpretare parţială, în cheie mai degrabă jurnalistică, a propriei creaţii. E aproape ca în acele comentarii din şcoala generală, din care nu lipsea formula „în fraza / versul cutare, autorul vrea să spună că...”. Doar că aici autorul şi „comentatorul” sunt una şi aceeaşi persoană. Nicu Steinhardt scria că un scriitor nu trebuie să predice, nu trebuie să-şi scoată în evidenţă sus şi tare propria părere despre cele descrise în operă. Or, la un moment dat, autorul nostru se lansează într-o critică socială şi politică – altfel vie şi „cu verb”, deşi uneori cu accente vagi superficiale – care riscă să-i transforme opera într-un demers tezist, într-un reportaj-manifest pentru un punct de vedere foarte clar enunţat în lungi pasaje teoretice. Ar fi fost suficiente intervenţiile personajelor bine conturate şi cu păreri trâmbiţate, ca cel numit Profesorul, un intelectual mediu nu lipsit de inteligenţă, cultură şi intuiţie, dar prea copleşit de propria importanţă. Pentru că altfel riscăm să pierdem din vedere miza profundă a romanului, care este, în ciuda cadrului migălos pus la punct, personală.

Un mare merit al lui Călin Torsan este limba română mânuită cu abilitatea scriitorului rasat, cu ironii mai mult sugerate, schimbări subtile de registru, în funcţie de personaje şi contexte, dar şi cu o bogăţie străină minimalismului de care noua literatură face atâta paradă. Câţi dintre grăbiţii cititori contemporani mai ştiu ce este o libarcă? (Mărturisesc că singurul loc unde am întâlnit acest soi de gândaci este poezia „Iisus în celulă” a lui Radu Gyr.) Câţi dintre noi reuşesc, fără să se arunce la DEX, să surprindă comicul din imaginea bărbatului înalt cu „ludaia înconjurată cu o potcoavă argintie de păr alb”, corespondent hazliu al femeii „cu bucile obrajilor rotunjite de ceea ce tocmai mesteca cu mare poftă”. Un maximum de expresivitate este atins în descrierea vizitei în bazarul din Istanbul. Explozia de senzaţii – culori, sunete şi mai ales mirosuri – din orice târg oriental este redată literar printr-o revărsare voită şi sugestivă de expresii colorate şi turcisme, ca melismele nesfârşite ale melodiilor tânguitoare din această parte de lume, într-o succesiune ale cărei repetiţii şi succesiuni de sunete vădesc intenţii muzicale. „Îşi făcură apoi loc pe şart, spre şandramaua muzicantului, ca nişte bidivii ascultători, avându-l pe Conex în fruntea lor, ca o adevărată bimbaşă de beşlii. Se făcuse târziu şi nu mai puteau pierde prea multă vreme în târg. Trebuiau să încheie petrecerea de becheri singuratici. Başca ar mai fi vrut să se-aşeze şi la aldămaş. (...) Hagealâcul îi purtă iarăşi în dreptul sârmelor unde atârnau, ca nişte hălci tăcute, mai multe tătarce lăcuite şi ghiftuite de cântecele frumoase, şoptite la strunele din maţ. Techer-mecher, lăutarul se ridică din jilţul cu perne, unde se afundase picotind sub un macat liliachiu. Lăsă baltă şi nacafaua de-a răsuci mărgelele lui Allah. Îşi întâmpină voios muşteriii pe care îi recunoscuse. De data aceasta nu-i mai întrebă de unde veneau, pentru că Sorin Conex intră de-a dreptul în el, arătându-se tergiman priceput şi explicându-i, ca un mehenghi ce era, că sunt prieteni români, că nu prea au bani, dar că vor musai să-şi cumpere una dintre cobze. Smuls din huzureală, turcul se mişca lent. Lepădă într-un clinchet hurmuzul din lacrimi de sticlă, chiar pe cutia jocului de table cu care mai omora vremea alături de alţi tejghetari, apoi, băgându-şi o scobitoare între dinţi, se avântă printre burţile strălucitoare ale instrumentelor şi le cântări din ochi. Se reîntoarse la Visarion iavaş-iavaş, punându-i în mână o scripcă uşoară şi îndemnându-l peltic s-o încerce.”

În cele din urmă, „Ospăţul” este o meditaţie amară despre abdicarea spiritului. Şi de aceea, în ciuda contextului pur local – un cartier oarecare al Bucureştiului, nişte blocuri aflate, probabil, undeva înspre Ştirbei Vodă, în tot cazul nu departe de locul unde a fost împuşcat Armand Călinescu – are valenţele universale ale oricărei opere artistice importante. Cum observă Nina, celălalt personaj principal, femeia cultivată şi rafinată căzută victima unor idealuri erotice ce distonează cu acelaşi cenuşiu cotidian, „de-aici (...) izvorau toate râurile de fiere care învolburaseră lumea, criza ce-i înspăimântase pe toţi şi care nu avea cum să apară din capricii economice, ci numai din frică şi din moleşeala spiritului, din amănuntul că prea puţini mai vorbeau despre ceea ce simţeau cu adevărat. Discursul oficial fusese preluat de fiecare în parte, astfel că mărturiile deveniseră trâmbiţări neruşinate, iar dialogul se împotmolise în monologurile sterile şi în caterinca ieftină.” Lumea lui Călin Torsan este închisă în ea însăşi. Privirea către Dumnezeu e obturată de îndoieli, necredinţă, confuzie, prejudecăţi. Şi atunci drama câinilor vagabonzi, aceşti veşnici protagonişti a nenumărate campanii şi discursuri sforăitoare şi goale de conţinut, deopotrivă tovarăşi şi duşmani ai locuitorilor oraşelor noastre, devine propria noastră tragedie fără ieşire. („Degeaba lătra Zimbru. Ce urechi să-l fi ascultat?”)

„Ospăţul”, dincolo de hiba tezistă – singura, cred, care îl opreşte din calea spre culmile definitive ale literaturii – este un roman care ar putea deveni cu timpul fundamental, semn al reîntoarcerii prozei literare, după tot felul de experimente mai mult sau mai puţin reuşite, la drumul pe care i l-a prezis încă de acum mai bine de jumătate de secol Mircea Eliade. Semn al revenirii la naraţiune.