Coloana sonoră a vieţilor noastre - Guns N' Roses, "Riad n' the Bedouins"

Acea energie crudă care a făcut din „Appetite for Destruction” un album de debut legendar se regăseşte după mai bine de două decenii pe un disc pe cât de variat, pe atât de subestimat. „Riad N’ the Bedouins” este una dintre piesele mai „tradiţionale” de pe „Chinese Democracy” (2008), în care se recunosc lesne şi cei care au rămas oarecum încremeniţi în proiectul sonor al anilor 1980-1990. Dar furia aproape punk-rock s-a îmbogăţit cu o experienţă muzicală ce duce compoziţia la un nivel superior. Riff-urile sunt foarte dure şi rapide, vocea menţine registrul melodios-ţipător acut de la un capăt la altul, cu o aluzie la „Immigrant Song” al lui Led Zeppelin pe partea onomatopeică. Fluxul verbal aproape neîntrerupt al vocii este contrabalansat de chitara sacadată de pe refren, iar micile artificii sonore completează fiecare stop sau crescendo, ca de altfel pe tot acest album remarcabil. Solo-ul de chitară este la rândul său în ton cu atitudinea zeflemitoare în still rock’n’roll a întregului cântec, iar tehnica unor Buckethead, „Bumblefoot” sau Robin Finck fac din riff-ul de după ultimul refren mult mai mult decât o simplă „umplutură” – este o piatră cioplită cu măiestrie într-un mini-edificiu sonor fără cusur, în ciuda caracterului frust şi monocolor.