Când am ascultat pentru prima dată
„Grand Hotel” mi-am amintit imediat descrierea făcută de Nicolae Steinhardt primului
capitol al romanului „Întunecare”, de Cezar Petrescu. Şi de contrastul evocat
între luxul ostentativ şi decadent din cazinoul constănţean şi urgia ce avea să
urmeze, a Primului Război Mondial. „Urmăriţi
gesturile personagiilor (...): savuraţi pe îndetele înstăritele detalii: cutia
de ţigări de foi din La Havanna, paharele desigur de cristal, tacâmurile de
argint, serviciul atent, discret; păstraţi mereu vie – dincolo de pata de
lumină a bondoacei şi urâtei, dar înfiptei şi proţăpitei clădiri (totuşi nu
lipsită de fast şi de un sincronic stil pompos) şi a terasei de absolută,
indiscutabilă şi biruitoare frumuseţe – prezenţa mării, a navelor, a tainei, a
nelimitatei catifelate nopţi, a cadenţei valurilor care şi aici, cu mai dârză
constantă furie, izbesc stânca sfărâmându-se; încercaţi senzaţia aceea de prea
plin, de fericire prea sigură şi calmă pentru a nu stârni zavistia unor zei
pizmaşi; înduioşaţi-vă niţel asupra unui spectacol fără de elemente afective şi
înălţătoare, prea încărcat poate de truculenţă şi exprimând simpla melancolie a
huzurului; dar ridicaţi-vă deasupra judecăţilor valorice şi lăsaţi-vă răpiţi
numai de fermecatul fel în care autorul îşi contemplă făpturile în aceste
ultime clipe consacrate unor vremelnice plăceri, înainte de a le azvârli în
foc, în hârtoape, viroage, coclauri şi pârjol şi de a le împroşca din belşug cu
sânge şi noroi; cedaţi o clipă instinctului compătimirii celor ce vor urma şi
al participării la bucuria ce este acum; bucuraţi-vă de bucuria, biata bucurie
a celorlalţi (...). (...) Viaţa, oprită zice-s-ar, sfidează cu mărunta,
ridicola (dar şi stăruitoarea) ei încercarea de a fi fericită aspra soartă
înscrisă în mersul stelelor atât de palide în comparaţie cu lampadarele
electrice ale somptuosului, vulgarului, încrezătorului în sine cazino.” (N.
Steinhardt, Cezar Petrescu, Întunecare, în Între
viaţă şi cărţi, Mănăstirea Rohia / Polirom 2010).
Aerul acesta, melancolic şi amăgitor deopotrivă, dar conştient parcă în profunzime
de caracterul său volatil – „deşertăciunea deşertăciunilor” – se simte şi în cântecul
pianistului şi solistului vocal Gary Brooker (muzica) şi al textierului Keith Reid
(versurile). Interesant este că celui dintâi melodia tristă şi orchestraţia somptuoasă
îi amintesc de restaurantele din Europa de Est de la începutul anilor 1970. Acolo,
în ciuda atmosferei apăsătoare şi a sărăciei, „încă mai aveau orchestre şi cvartete
de coarde în holurile hotelurilor, unde chelnerii te aşteptau în frac şi cu papion”.
De aici poate şi aluzia muzicală la „Ochi negri”, strecurată printre ritmurile de
dans elegant şi solo-uri de chitară atât de „seventies rock”. Lansat într-un an
fantastic pentru rock (1973), care a văzut apariţia unor albume ca „Dark Side of
the Moon” (Pink Floyd), „Quadrophenia” (The Who), „Queen” (Queen), etc., „Grand
Hotel” se ridică la nivelul artei celor sus-menţionaţi şi rămâne o mostră de rafinament
muzical şi echilibru rar atins între eleganţa clasică şi exuberanţa rock-ului progresiv
al acelor vremuri.
Tonight we sleep on silken sheets.
We drink fine wine, and eat rare meats.
On Carousel and gambling stake
Our fortunes speed, and dissipate.
It’s candle light and chandelier,
It’s silver plate and crystal clear,
It’s serenade and Sarabande.
The nights we stay at Hotel Grande.
Tonight we dine at Hotel Ritz.
(A golden dish with every wish).
It’s mirrored walls, and velvet drapes,
Dry champagne and bursting grapes,
Dover sole, and Oeufs Mornay,
Profiteroles and Peach Flambe.
The waiters dance on finger tips
The nights we dine at Hotel Ritz.
One more toast to greet the morn
The wine and dine have danced till dawn,
Where’s my Continental Bride?
We’ll Continental slip and slide.
An early morning pinch and bite –
(These French girls always like to fight),
It’s serenade and Sarabande.
The nights we stay at Hotel Grande.
1 comment:
l-am adorat pe cezar petrescu. mai mult decat pe camil, un infumurat :-)
Post a Comment