Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului

Colecţii de clişee. Se revarsă peste noi zi de zi şi falsifică o realitate în care adevărul şi minciunile, fragmentele de adevăr şi contururile mincinoase ne cufundă într-o confuzie în care ni se dictează subtil ce să credem – ca la un minister fictiv dar atât de profetic din romanul „1984” al lui George Orwell.

2018 – anul centenarul României Mari, dar şi al sfârşitului unui război care a înecat lumea în sânge nevinovat. Astăzi se poartă alte războaie. Şi în care nici măcar acel atât de van simţ al onoarei nu mai există, pentru că lacheii, voluntarii sau cei din linia întâi nu-şi mai asumă riscuri: „no skin in the game”, cum ar spune gânditorul contemporan Nassim Nicholas Taleb, a cărui lectură v-o recomand cu căldură.

Oliver Jens Schmitt este un istoric, autor, printre altele, al unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu despre care specialiştii spun că, deşi reia fără discernământ mai toate clişeele, este una dintre cele mai bine documentate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre recentul articol publicat de acelaşi în „Neue Zürcher Zeitung” şi reluat entuziast de mai mulţi „drept-gânditori“ de pe la noi. « Că a fost vorba despre fascişti sau comunişti – Biserica Ortodoxă Română a fost mereu slujitoarea puterii », se intitulează cugetările lui Schmitt din prestigioasa publicaţie elveţiană. Cugetări care reprezintă, aşa cum spuneam, o colecţie de clişee.

„Ca şi în alte ţări majoritar ortodoxe, BOR a umplut cu iscusinţă golul identitar lăsat în urmă de comunism şi a revenit astfel din nou în centrul vieţii politice », scrie concis, reportericesc şi fără dubii domnul Schmitt.

Keith Hitchins este un istoric american, specializat în Europa de Sud-Est şi în România. A publicat câteva volume impresionante, traduse şi la noi şi apărute la Humanitas, despre istoria românilor în general şi despre cea modernă în special. Este cu totul remarcabilă înţelegerea şi cunoaşterea fină a detaliilor tehnice şi a nuanţelor de orientare politică, spirituală şi ideologică din evoluţia românilor din ultimele veacuri. Aproape că ne doare când vedem cât de bine a înţeles un străin realităţile pe care cei de acasă le sucesc după bunul lor plac. O simplă lectură, fără a lua notiţele atât de complicate pentru omul contemporan grăbit, arată un lucru pe care cercetarea documentelor îl întăreşte însutit : identitatea românilor a fost determinată în bună parte de apartenenţa la Ortodoxie. Singurele două elemente de unitate în veacurile de fărâmiţare politică au fost limba şi Biserica, aceasta jucând de multe ori rolul de frunte politic în eforturile românilor de a se emancipa ca naţiune liberă, suverană şi unitară, dincolo de diviziunile statale. Evident, în aceste condiţii, nu a avut de umplut niciun gol identitar, de vreme ce a fost piatră de temelie a acestei identităţi pe care comunismul nu a făcut decât să o nege, în primă fază – mai rar discutată, pentru că unii dintre specialiştii de astăzi se trag din făuritorii ei, iar alţii se sperie de asemănarea dintre internaţionalismul lor de astăzi şi cel propovăduit de aceiaşi făuritori –, pentru ca apoi să o maimuţărească. Recunoaştem, în agitaţia contemporană, dificultatea lecturii a câteva mii de pagini, care ar putea lămuri problema îndeajuns, cu trimiteri bibliografice necesare. Şi înţelegem că între două postări pe reţelele de socializare este mult mai la îndemână un articol de ziar. Ne oferim chiar să le sărim în ajutor celor interesaţi – şi, evident, dezinteresaţi şi oneşti – prin citate concise referitoare la subiectul dezbătut.

Confundând rolurile, domnnul Oliver Jens Schmitt trage concluzia din faptul că sinodul nu a ieşit în stradă împotriva dictaturilor carlistă, militară şi comunistă, că Biserica le-a sprijinit pe acestea. Discuţia este mult prea lungă pentru a putea fi dezbătută în amănunt aici. În paranteză fie spus, niciuna dintre acestea nu poate fi catalogată drept fascistă, dar un titlu frumos scuză o minciună elegantă. Dar orice cititor onest de istorie – nu mai vorbim despre istoricii profesionişti – va recunoaşte tertipul ieftin : scoaterea din context a unor fapte şi judecarea lor după tiparele societăţii contemporane. Sunt amintiţi clericii care au colaborat cu Securitatea, nu se spune nimic despre miile de preoţi, călugări şi credincioşi arestaţi şi ucişi în temniţele comuniste. Despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vestea a ajuns până la Casa Albă, ceea ce l-a şi salvat. Numai domnul Schmitt şi lăudătorii domniei sale nu au auzit despre el şi, implicit, nici despre celelalte mii de mărturisitori care au plătit cu sângele lor rezistenţa – nu armată, nu în stradă, ci în duhul propriei credinţe – în faţa comunismului. Şi care astăzi întârzie să fie canonizaţi, tocmai pentru că « drept-gânditorii » se tem că astfel ar putea să iasă la iveală, în sfârşit, autoritatea morală imensă şi meritată a Bisericii, care merge dincolo de greşelile şi trădările unor membri. Unul dintre aceşti mărturisitori este de altfel chiar Dumitru Stăniloae, descris ca mentor al patriarhului Daniel şi ca « teolog influent conservator-naţionalist ». Nimic despre faptul că vorbim despre unul dintre cei mai mari teologi creştini ai secolului XX, recunoscut ca atare inclusiv de omologii apuseni, dintre care este suficient să-l amintim pe Jürgen Moltmann. Nimic despre anii de închisoare comunistă, care ar strica, desigur, portretul de biserică colaboraţionistă descris de istoricul contemporan, ocazional autor de articole la ziar. Doar eticheta infamantă de „naţionalist”.

Curios este faptul că ceea ce în trecut era o adevărată marotă a presei de stânga, antisemitismul, nu este menţionat decât fugar. Explicaţia este destul de simplă – dacă până mai ieri luptătorii pentru libertate se prefăceau mari iubitori de evrei şi dragostea de patrie, numită şi naţionalism, era odioasă în general, dar permisă dacă patria respectivă se numea Israel, astăzi îşi dau arama pe faţă. Stânga corect politică, pro-migraţie în masă, anticreştină şi relativistă este ea însăşi adversara ireconciliabilă a unui stat tradiţionalist ca Israelul – lucru uşor vizibil, printre altele, din reacţiile isterice la ultimele măsuri politice ale administraţiei Trump. Nu ar fi rău nici pentru prietenii noştri localnici care se grăbesc să-l ridice în slăvi pe domnul Schmitt tocmai din cauza aşa-zisului antisemitism al Bisericii, să afle că se fac fraţi cu cei care urăsc cu adevărat Israelul – fie el istoric, spiritual sau politic.

Iarăşi se vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii greco-catolice şi aşa-zisele beneficii ale « majoritarilor ortodocşi » de pe urma acestei măsuri. Domnul Oliver Jens Schmitt nu poate fi acuzat de neştiinţă, de vreme ce domeniul domniei sale de specialitate este tocmai istoria acestei părţi a Europei. Faptul că nu pomeneşte nimic despre înşelăciunea practicată de puterea austro-ungară prin care s-a făcut aşa-numita « uniaţie », de sutele de biserici ortodoxe « rechiziţionate » de greco-catolici în acel moment şi de tunurile abătute asupra locaşurilor ortodoxe de aceiaşi protectori austro-ungari nu poate fi catalogat decât ca rea-voinţă. La fel şi ignorarea soluţiei propuse cu peste 20 de ani în urmă de (pe atunci) arhiepiscopul Bartolomeu Anania, şi pusă în practică în multe locuri unde au avut loc litigii : biserica – clădirea – este a comunităţii, ea trebuie să hotărască dacă vrea să aparţină de Biserica Ortodoxă sau de cea Unită.

Încet-încet se ajunge însă şi la miezul problemei : aşa-zisa influenţă rusă. Ilustrată şi printr-o fotografie de la o întâlnire oficială între patriarhii celor două Biserici autocefale, ideea vasalităţii româneşti faţă de vecinul de la răsărit este susţinută cu argumentul forte al campaniei pentru modificarea constituţiei în spiritul familiei tradiţionale. Aceasta ar fi, conform autorului articolului, « în cel mai pur spirit rusesc ». Iată şi cuiul lui Pepelea, iubiţi cititori. Democraţia este minunată atunci când slujeşte intereselor « drept-gânditorilor » ; altfel, când majoritatea îşi cere în mod legitim un drept, o definiţie consfinţită de tradiţii şi moravuri existente cu mii de ani înainte de existenţa Rusiei însăşi, trebuie demascată ca fiind manipulată de la Moscova. Din fericire, după cum spuneam, domnii care au îmbrăţişat articolul cu pricina nu au apucat să citească alte scrieri prea groase, altfel pesemne că i-ar fi acuzat şi pe autorii Noului Testament – unde se vorbeşte despre aceste probleme, definindu-se fără echivoc poziţia oricărui creştin în privinţa lor – de subordonare faţă de Kremlin.

Ar mai fi multe de spus, însă simt cum îmi irosesc timpul şi pe al cititorilor mei, oricum puţin numeroşi. Articolul domnului Oliver Jens Schmitt este atât de subţire, încât nici nu m-aş fi obosit să-l pomenesc dacă nu aş fi văzut entuziasmul contagios pe care l-a trezit în pătura noastră « luminată », de la jurnalist la biciclist cu baghetă.

În concluzie ni se spune că în România a reapărut de curând spiritul lui Ceauşescu, iar Biserica ar avea un rol în acest lucru. Ce putem observa mult mai lesne este că se conturează în Europa foarte clar ceea ce Alain Besançon numeşte „anatomia unei stafii” – stafia lui Marx, care de la Trier, unde a fost celebrat cu fast, nu a făcut decât un salt până în paginile lui „Neue Zürcher Zeitung”. Nu putem noi, cei mărunţi, să apărăm o Biserică pe care, dacă alegem să o credem, „nici porţile iadului nu o vor birui”. Dar încercăm, pentru a câta oară, să-i convingem pe dragii noştri apărători orwellieni ai ministerului adevărului că nu tot ce zboară se mănâncă.