La ce ne trebuie referendum? Guest post: Marian Serafim (jurist, Bruxelles)

(Sublinierile îmi aparţin - PSG)

Despre referendum

Văd că destul de mulți prieteni se împiedică de referendum și cred ca subiectul merită o discuție serioasă, acum că s-a cam intrat în linie dreaptă. Deși tema face parte din acelea care ar trebui să alcătuiască partea evidentă a trăirii împreuna, poate că ar ajuta câteva explicații.

Cred că în primul rând trebuie să fim sinceri. Cei mai mulți dintre cei care nu cred că-i oportun, de fapt sunt împotrivă, pentru ei niciodată nu ar fi oportun, deci, logic, nici acum. Așa că, înainte de a discuta despre oportunitate, avantajul PSD-ului etc, cred că trebuie discutate întrebarile cu adevarat spinoase.

A existat o evoluție absolut spectaculoasă a “drepturilor” homosexualilor în societatea occidentală, de la marginalizare până prin anii ‘60 la exhibarea agresivă și apoi la căsătoria homosexuala în anii 2010. Nimeni nu cred că se poate aștepta ca Romania să fie exclusă din acest curent al schimbării fără existența unei reacții de rezistență. E clar că mesajul anti-referendum nu are la bază menținerea statu-quo-ului (ceea ce referendumul și propune, de altfel), ci exact dorința de a legifera în viitorul apropiat căsătoria homosexuală. Deci, pentru cine consideră că trebuie menținută definiția tradițională a căsătoriei, nu numai ca e oportună, dar e chiar absolut necesară clarificarea definiției în Constituție, pentru a nu ne găsi în situația de fapt împlinit, așa cum au pățit multe țări în care s-a introdus căsătoria homosexuală în moduri total nedemocratice.

Este evident că nu se poate pune problema că ar fi limitat în Romania un drept la căsătorie al homosexualilor, când acesta nu există. In contextul în care un drept la căsătorie al homosexualilor nu există și este clar că nu face parte din categoria drepturilor omului, întrebarea corectă este dacă ar trebui să existe un astfel de drept. Să vedem …

Din perspectivă istorică, trebuie remarcat din capul locului ca nu a fost niciodată recunoscută căsătoria homosexuală în spatiul cultural european. E greu să-ți imaginezi societăți mai deschise homosexualității decât Grecia antică sau Imperiul roman în anumite perioade ale sale. Și, totuși, căsătoria homosexuală nu a fost niciodată legiferată. Motivul a fost diferența clară pe care înaintașii noștri erau în stare s-o facă intre interesul public și cel privat, între practica privată acceptată și o instituție fundamentală pentru existența societății.

Practica dragostei de același sex în Grecia antică lua adesea forma pederastiei sau pedofiliei. De multe ori, relația era undeva între mentorat si sclavie sexuala (v. Sparta). Niciodată grecii antici nu folosesc pentru aceste relații cuvântul folosit pentru căsătorie. Platon, deși inițial lăuda relația homosexuală ca fiind superioară celei naturale, face apoi o critică acidă a hedonismului în Gorgias și sfârșește prin a califica în Legile homosexualitatea drept similară incestului, contra naturii, „urâtă zeilor” și „urâțenia urâțeniilor”. Plutarh considera că actul sexual între soți le permite să actualizeze și experieze căsătoria lor, ca o singură realitate în sine cu două binecuvântări (copii și afecțiune reciprocă). In relații sexuale consensuale întâmplătoare - dragostea homosexuală, dar nu numai – cele două componente esențiale nu se întâlnesc și, prin urmare, acestea nu se pot compara cu căsătoria.

Platon și Socrate, Xenofon, Aristotel, Musonius Rufus și Plutarh, în mijlocul unei culturi homoerotice, critică anume comportamentul homosexual (e adevarat, și celelalte plăceri căutate în afara căsătoriei), pe care îl consideră inapt să atingă binele comun prin intermediul unei relații, așa cum o poate face căsătoria firească.
In Imperiul Roman, conubium a existat doar între un cetățean roman de sex masculin și un cetățean roman de sex feminin, regulă încălcată doar de voința arbitrară a împăratului în două cazuri.

Deci încă de atunci cultura greco-romană a teroretizat în detaliu distincția care trebuie facută între o unire biologică bazată doar pe plăcere și una care, prin unirea biologică, realizează o reactualizare a realității umane depline, unirea celor două realități biologice opuse fiind singura capabilă să dea o uniune personală autentică, singura capabilă sa procreeze. Ulterior, creștinismul a confirmat intuiția grecilor și a arătat că firescul relației sexuale normale este confirmat de ordinea cerească. Sfântul Augustin, în De Bono Coniugali: Binele comuniunii maritale este realizat prin procrearea și educarea copiilor astfel încât se realizează un lucru intrinsec bun, dragostea reciprocă realizează propagarea rasei umane, în acest fel fiind realizată și "remedierea" dorințelor dezordonate.
Inclusiv în morala post-creștină a lui Kant, masturbarea si homosexualitatea sunt ferm criticate pentru instrumentalizarea corpului și, implicit, subminarea propriei umanități din partea celor care le practică.
Realitatea este cunoscută prin judecată, nu prin emoție. În realitate, indiferent de speranțele generoase și visele și impresiile cu care unii parteneri de același sex își asociază actele lor sexuale, aceste acte sunt în mod esențial pur hedoniste.

Deci diferența fundamentală pe care civilizația europeană, de la greci și romani până la creștinism trecând prin iudaism, o face acceptând doar căsătoria bărbat-femeie drept instituție a societății (și încă cea mai importanta) este între plăcere ca scop în sine și plăcerea subsumată responsabilității și procreării. O atitudine fundamental rațională, în care omul nu se revoltă impotriva biologicului, îl acceptă, dar îl și umple de sens. Actele sexuale creează o realitate superioară simplei acuplări doar dacă includ un angajament reciproc, atât pe termen nelimitat, cât și exclusiv, ce poate fi creator – creația fiind de esența umanității. Altfel, restul activităților sexuale sunt considerate ca abdicări de la responsabilități și, deci, neproducătoare de efecte juridice. Și trebuie adăugat aici că tipul tradițional de căsătorie reprezintă și cel mai înalt grad de responsabilitate și respect reciproc din partea soților în istorie, fiind departe de dezinteresul barbatului din timpul matriarhatului sau de relativismul poligamiei/poliandriei, înlăturat de unicitatea si exclusivitatea dragostei în cuplu.

Revenind la interesul public, în cazul căsătoriei el ține de responsabilitatea asumată de soți de a face și crește copii, care vor deveni cetățeni ai respectivului stat. Deci dreptul la căsătorie în acest caz are corespondent în obligația implicită de a forma o familie și a face și a crește copii. Aceasta responsabilitate nu există în cazul cuplurilor homosexuale. Ea pare a fi acoperită oarecum parțial prin permiterea adopției, dar această “soluție” artificială ridică o mulțime de probleme insurmontabile: acei copii nu vin în mod firesc din respectiva uniune, deci scopul este imposibil de atins prin respectiva căsătorie, depinzând exclusiv de o intervenție exterioară – care poate fi voluntară, dar și forțată, așa cum, de exemplu, alocă serviciile sociale copii familiilor homosexuale în Marea Britanie și Norvegia, unde s-a lăsat și cu condamnări din partea CEDO ; apoi, acei copii sunt puși într-o situație diferită față de a celorlalți copii, care beneficiază de o mamă si un tată, fără ca acei copii să-și poată exprima voința – există deja o mișcare a unor astfel de copii ajunși adulți care protestează împotriva situației în care au fost puși.

In concluzie, casatoria homosexuala nu face în nici un fel parte din ADN-ul civilizației occidentale, care de mii de ani a fost martora fenomenului și l-a integrat într-un anume fel în societate.

Creștinismul a confirmat căsătoria așa cum a fost ea inteleasă de greci și romani, adaugându-i o ancoră în Cer. A arătat nu numai că intuiția lor a fost corectă, ci și că, mai mult, iubirea în căsătorie este echivalentă cu modelul ei, de care ea insăși nu era conștientă : Sfânta Treime. Părintele Staniloae are pagini superbe despre plenitudinea dragostei care nu se desăvârșește în doi, ci în trei, căci acolo se iese din dragostea egoistă, care poate persista în doi, și ajunge să se impărtășească celui de-al treilea (mama-tata-copil, Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt). Câtă vreme a căutat firescul și a urmat chemarea sufletului și a rațiunii deopotrivă, omul, iată, s-a apropiat puțin de Dumnezeu chiar înainte ca Acesta să se pogoare pe pamânt.

Modernismul pe care civilizația occidentală l-a trăit și care pare să ajungă la un prag după care va bascula într-o parte sau alta (v. Toynbee s.a.), a îmbrăcat atât haina anti-tradițională, cât și pe cea anti-progresistă. Cea anti-tradițională s-a manifestat de foarte multe ori ca un ciocan. Dacă ciocanul poate fi util în testarea rezistenței unor materiale (aici a se înțelege concepte tradiționale), cu siguranță nu poate construi singur o Notre-Dame de Paris sau o Sagrada Familia. Deși imitarea sau parodierea unor opere de artă poate duce la crearea altor opere de artă, de cele mai multe ori valoarea ce reiese nu e aceeași ; căsătoria smulsă din propria sa tradiție rămâne golită de sens așa cum Mona Lisei i se acrește zâmbetul clonată în zeci de ipostaze de Andy Warhol. Și nu ne putem aștepta să se bucure de aceeași iubire a unui susținător autentic al frumosului.

Desființarea căsătoriei și înlăturarea tabuurilor sexuale fac parte integrantă din societățile autoritariste din două dintre cele mai reușite distopii – „Noi” a lui Zamiatin și „Minunata lume nouă” a lui Huxley (a doua inspirându-se abundent din prima). În ambele, căsătoria nu mai există, nașterea de copii este o funcție preluată parțial sau total de stat, mama pierzând orice drepturi asupra copiilor, iar oamenii primesc la schimb libertatea de a se impreuna după voie, sub oblăduirea statului. Nu e întâmplător, căci un stat totalitar se impiedică întotdeauna de familie, care îi subminează autoritatea prin simpla sa existență (la fel ca și Biserica, lovită crunt de comunism). Dovadă stă revoluția rusă, care a început prin atacarea familiei ca „instituție burgheză”, promovarea promiscuității, legalizarea „căsătoriilor” de o zi, datoria femeilor de a se pune la dispoziția oamenilor muncii etc etc. Ce ni se propune acum prin „liberalizarea” căsătoriei: reducerea căsătoriei la o uniune a cărei singură rațiune de a exista este plăcerea – abia așa statul intră în dormitoare, asigurându-se de satisfacția tuturor, împarte plăcere unor copii nevolnici cam cum face Marele inchizitor în Frații Karamazov.

Știm că există probleme în familiile tradiționale, dar revoluția progresistă nu a adus ea oare o rată catastrofal de mare a divorțurilor, urmată de dramele copiilor rupți între mai multe familii, cu incredibile rate de sinucidere în rândul adolescenților? Liberalizarea căsătoriilor va face ca în probabil două generații covârșitoare majoritate a oamenilor să vadă căsătoria doar ca pe un spațiu organizat de a face sex, golit de orice sens superior. Aceasta se va întâmpla în paralel cu preluarea de către stat a responsabilităților pe care cuplurile vor fi gata să le cedeze, în special cresterea copiilor. Deja în mai multe țări vestice copiii sunt considerați în primul rând proprietatea statului (cazul Alfie în Marea Britanie, practica Barnevernet în Norvegia). E visul oricărui stat totalitar să ia copiii de la părinți și să-i îndoctrineze cum vrea el. De aceea, familia trebuie intărită, caci din ea se hrănește orice comunitate vie. Homosexualii, cei extrem de puțini care chiar vor să intre într-o relație juridică (să nu uităm că rata instabilității cuplurilor homosexuale e de 5 ori mai mare decat a celor normale), n-au decât să încheie un contract (nu parteneriat civil, că știm toți că o să fie anticamera juridică pentru căsătorie) prin care să regleze situația lor patrimonială.

E puțin spus că România a ars etapele în perioada postdecembristă. Unul din puținele avantaje este că a beneficiat astfel de avantajul de a putea vedea rezultatele politicilor pe care le aplică încercând să ajungă din urmă Vestul chiar în timpul în care elabora acele politici, un fel de profeții gratis. A pus pe picioare economia de piață văzând în același timp unde aceasta a eșuat și renașterea interesului pentru natură sau pentru producția locală. Vede efectele imigrației necontrolate înainte de a fi nevoită să se confrunte cu ea. Vede efectele politicilor publice nivelatoare cultural în timp ce le elaborează. Nu tot timpul a știut să profite de experiența Vestului. Refuzul de a relativiza căsătoria este una din puținele acțiuni preemptive, ce pot intârzia declinul moral al societății. Știu nu puțini vestici, inclusiv funcționari la Comisie, care deplâng revoluția sexuală din anii ‘60 prin prisma ratei catastrofale de divorțuri pe care a cauzat-o. Așa cum ar trebui să luptăm împotriva defrișărilor ar trebui să luptăm pentru salvarea căsătoriei. Sigur, poti reîmpăduri apoi, dar ai pierdut tot ceea ce era natural și ai pădure ca-n Belgia care încă e departe de a-și fi refăcut biodiversitatea inițială după ani de eforturi. Cu atat mai greu e cu morala, care o data decăzută …

Trebuie spus că renunțarea la tradiție este cerută dintr-o perspectivă dogmatic-progresistă, foarte similară cu cea a lui Marx, dar și cu cea a comunismului românesc, în care locul judecății de valoare și al testului timpului este luat de axioma progresului, care raportează totul la un „viitor luminos”, în care nimeni n-a trăit (și știm că nu va trăi niciodată). Știm care sunt efectele căsătoriei tradiționale și sunt toate bune. Nu știm care sunt efectele introducerii căsătoriei homosexuale, dar se prezumă ca ele vor fi și mai și, deși nu avem nici cea mai mică dovadă în acest sens. Din contră, avem o serie de efecte negative asupra libertății de expresie pe unde s-a implementat. Merită criticată (și e o uriașă discuție aici) insistența unei minorități vocale (nu mă refer la gay, ci la ONG-urile progresiste) de a impune dogma progresului și renunțarea la paradigma integratoare a civilizației europene/occidentale și fragmentarea ei cât de mult posibil, prezentându-se aceasta ca un mare pas înainte (spre ce?).

O dată permisă căsătoria gay, oricărui creștin, iudeu sau musulman i se poate interzice calificarea homosexualității drept păcat, pentru că ar ataca astfel un drept civil. În sistemul public de școli nu se va mai putea preda Biblia decât în varianta cenzurată, fără arderea Sodomei, fără avertismentele lui Hristos sau ale Sf Pavel despre soarta de după moarte. Pentru toate aceste situații există deja exemple în țările care au adoptat acest fel de căsătorie, iar activitatea de până acum a CNCD ne arată că de abia așteaptă momentul. Dezincriminarea homosexualității a dus la protejarea celor de alte orientări sexuale, ceea ce a fost mai mult decat binevenit („cel fără de păcat să ridice primul piatra”), dar căsătoria homosexuală trece și afirmă homosexualitatea ca normă și ca valoare pozitivă, ceea ce nu poate fi acceptat de nici una dintre cele trei principale religii monoteiste. A o legifera înseamnă a legifera împotriva credinței propriului popor.

Acceptarea ei ca normă duce la împiedicarea exprimării opiniei contrare și, automat, cenzurarea convingerilor religioase sau de altă natură. Aceasta este consecința ultimă a absolutizării relativismului: nu pot fi acceptate decât acele idei/credințe care acceptă propriul lor relativism. Pe teritoriul României și în Ortodoxie, în general, Biserica nu a adoptat niciodată o poziție autoritaristă, singura „pedeapsă” pentru îndepărtarea de credință fiind savuroasa „ceartă” dintre Moromete și Catrina : https://www.youtube.com/watch?v=n0s6gsP3h0A Cum ar fi fost ca Nilă să fi fost gay, pe lângă leneș, era urgent eliminat Preda din manual pe motiv de ură de gen …

Civilizația occidentală, în toate declinările ei – greacă, romană, creștină – a ales în mod conștient superioritatea rațiunii, a sufletului asupra trupului, dominarea și controlul laturii instinctuale prin inteligență. Căsătoria în forma ei milenară, barbat-femeie (cu detalierile subsecvente : incest etc), este expresia cea mai importantă a acestei paradigme, poate lupta cea mai mare câștigată de umanitate, locul în care se întâlnesc cu ușurință creștinii și umaniștii, creaționiștii și evoluționiștii: ridicarea deasupra instinctelor. Căsătoria, în stransă legatură cu creștinismul, e adevărat, reprezintă valoarea centrală a Europei. Relativizarea ei înseamnă întoarcere la domnia instinctului, servitutea prin plăcere rebranduită ca libertate.

Rămân problemele circumstanțiale, care sunt și cele mai simple:

Referendumul nu e și nu a fost niciodată al PSD-ului, mai ales că PSD-ul e foarte departe de a urmări vreun ideal creștin, fix pe tema rubricată votând o droaie de rapoarte progresiste (ca să nu le zicem marxiste) prin Parlamentul european ; referendumul e o mișcare tipică grassroots și e profund incorect să se vina cu o argumentație de genul „valuta de la sediul PNȚ”.

Nu poate favoriza PSD-ul decât în măsura în care celelalte partide i se opun – ceea ce ar trebui să ridice mari semne de întrebare asupra felului în care acele partide își reprezintă alegătorii, în condițiile în care procente uriașe s-au declarat împotriva căsătoriei gay. PSD excelează în inteligența de animal politic, atent să nu-si antagonizeze direct alegătorii, când poate să-i păcălească zicându-le din vioară la ureche și bagându-le mâna în buzunar în același timp. PNL a înteles situația și a votat în masă pentru, după lungi discuții interne pe tema asta. USR-ul și-a trădat electoratul, care se declarase 70 la sută împotriva căsătoriei gay, iar platforma lui Cioloș riscă să-i urmeze prostul exemplu. Din păcate, „noua opoziție” aplică inversul devizei cațavencilor „alegătorii noștri sunt mai puțin inteligenți decât noi” și așa că nu pot spera să fie aleși decât de nișa de followerși de pe facebook cu simpatii progresiste, în loc să nu le mai fie rușine de propria tradiție și cultură și să lanseze platforme cu adevărat naționale.

Cât despre prioritate, nimeni nu-i oprește pe alții să propună alte teme de interes national care să strângă sute de mii sau milioane de semnături ; în plus, chiar nu se blochează România dintr-un referendum, multe alte teme ar putea fi urmărite in paralel, doar să se vrea…

Cred că nu a fost deloc rea tactica CpF de a anticipa și a propune clarificarea definiției căsătoriei înainte ca alții să propună modificarea ei invers. Altfel, nu reacționezi la una, nu reacționezi la alta și te trezești că redenumești sărbătorile publice să nu deranjeze musulmanii, cum e prin Vest. Și sigur că au dreptate cei care au arătat că, o dată deschisă cutia Pandorei, nu e nici un motiv să ne oprim aici, căci nu poate exista nici un baraj logic intre căsătoria homosexuală, cea poligamă, cea cu tine însu(ă)ți, cea incestuoasă sau chiar zoofilia (să nu aud de lipsa consimțământului).

În final, cred că doar berea consumată împreună, ca altădată pipa păcii, mai poate ajuta la înțelegerea tuturor pe acest subiect. Sau țuica. De aceea propun ca #boicot să fie înlocuit de #borhot, de sezon și mult mai constructiv.