Mândru de Radio România sau valurile germane ale vieții

   Motto: „Doesn't matter what you see

                 Or into it what you read,

                 You can do it your own way

                  If it's done just how I say”

                (Metallica – „Eye of the Beholder”)

  Poate părea de mirare, dar nu am fost niciodată un ascultător fidel de radio. Nu am avut emisiuni preferate, pe care să le urmăresc cu regularitate, iar dacă trec luni de zile fără să aud sunetul radioului, nu îmi lipsește. Dar nu au trecut niciodată. Vrând-nevrând, mi-am trăit toată copilăria și o bună parte din adolescență îmbibat în radio. Nu am ascultat niciodată cap-coadă emisiunea care l-a definit mult timp pe tatăl meu, „Matinal”. Mi se vorbește până astăzi despre ea, îmi amintesc frânturi, dar nu aș ști să spun cum era structurată. Pentru mine radioul a fost mai degrabă mediu înconjurător, la fel de firesc și, poate tocmai de aceea, de neobservat, cum sunt pentru copiii crescuți la țară natura, râul din satul natal, zgomotul din ogradă și munca la câmp. Cele mai multe amintiri de până la douăzeci și ceva de ani sunt însoțite de momente din „Matinal”, „K-drane” sau „Noapte albastră”. Primele paisprezece vacanțe la mare au ca fundal vocile părinților mei și ale colegilor lor, venite pe undele Radiovacanței. Pentru unele amintiri am ca punct de reper o minunată tabletă (acum i se spune editorial), cvasi-argheziană, făcută de mama într-o duminică de la începutul anilor 2000.

     Îmi amintesc bine și partea întunecată a radioului. Biroul încețoșat de fum de la Secția franceză, unde mașinile ticăiau ritmic și redactorii traduceau, trudind să le dea o vagă coerență, discursurile inepte ale lui Ceaușescu. Cântecele trecute în catalogul Radiovacanței cu alte nume decât cele sub care fuseseră scoase, pentru că de sus venise indicația să se dea cât mai puține formații rock românești. „Noaptea” apărea acolo ca fiind piesa lui Cristian Minculescu, nu a formației Iris, pentru că astfel șefii numiți pe linie de partid mai puteau fi păcăliți și o lăsau să treacă pe post. Mi-i aduc aminte pe părinții mei și pe colegii lor, radiind când puteau să facă un reportaj despre altceva decât politica cenușie. Țin minte, ca pe o oază de lumină, posturile de radio de dincolo de Cortina de Fier pe care le ascultau acasă, și al căror limbaj îmi dădea, chiar și fără să înțeleg mare lucru, un sentiment de libertate pe care nu-l simțeam pe holurile din strada Nuferilor, astăzi Berthelot. Sigur, erau Europa liberă sau Vocea Americii, dar cum ai noștri chiar erau pasionați de meseria pe care și-o făceau printre chingi ideologice, și posturi în limbi străine: RFI, BBC sau Deutsche Welle. „Ăsta e radio adevărat”, spuneau ai mei și prietenii lor, visând ca într-o zi să-și poată și ei face meseria ca cei de acolo.

     Imediat după revoluție, am fost tranșant și nemilos, ca orice puști idealist și egoist. Le-am spus alor mei în față că au fost lași că nu s-au revoltat. În loc să-mi dea o palmă, amândoi m-au aprobat, dar m-au rugat să-i înțeleg. Măcar, vorba lui N. Steinhardt, spre deosebire de alții, nu au făcut exces de zel în favoarea sistemului și au încercat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, să strecoare raze de lumină în profesie. Din fericire pentru ei, au mai apucat o perioadă suficient de lungă în care să fie oameni de radio așa cum și-au dorit dintotdeauna. Și ei, și acei colegi de meserie și de suferință. Unii aici, unii în alte zări, chiar la posturile pe care altcândva le admirau clandestin.

     Am trăit și o bună parte din șicanele și slăbiciunile Radioului public de după 1989. Telefoanele date la Radiojurnal și presiunile politice din timpul guvernării Năstase le sunt cunoscute tuturor celor care lucrau în instituție la vremea respectivă, așa cum sunt binecunoscuți toți cei care, în frunte cu Directorul general, se grăbeau să stea drepți – de data aceasta nu de teama de represalii, ci din dragoste de scaune și alte avantaje. Dar nu voi intra prea mult în detalii. Lupta între independență, obiectivitate și aservire față de putere a reprezentat cadrul permanent al unei instituții care, totuși, a fost mai ferită și uneori mai verticală decât televiziunea.

     De vreo doi ani am, din nou, un editorial la Radio România. Difuzat în (aproape) fiecare duminică la o oră de maximă audiență. Folosesc sportul ca pretext pentru reflecții sociale, politice și, după modestele mele capacități, chiar filosofice. De-a lungul timpului am avut remarci critice la adresa vechilor comuniști din PSD, a noilor marxiști de la USR, a unor autorități locale sau a unor personalități publice. Am făcut, mai rar, ce-i drept, și exerciții de admirație. Nu mi-a fost cenzurat niciun cuvânt. Când am scris singurul editorial în care făceam referire la recentul referendum pentru redefinirea în Constituție a căsătoriei, m-am temut că, așa cum peste tot se instituise o stranie lege a tăcerii sau o uniformitate de gândire rar tulburată de câte un glas răzleț – ca cel al admirabilului Traian Ungureanu – și la Radio se va decide că e mai bine să nu agităm apele. M-am înșelat. Spusele mele au fost difuzate cuvânt cu cuvânt, așa cum fuseseră difuzate și cele ale oponenților cei mai crânceni ai Referendumului. A fost clipa în care am înțeles că, cu toate defectele lui, Radioul ajunsese la libertatea pe care altădată o auzeam bruiată pe alte... unde.

     Părinții noștri și colegii lor și, implicit, noi, copiii, ascultam pe vremuri alte posturi de radio, simboluri ale libertății pentru toți cei striviți de Cortina de Fier. Unele continuă să ne fascineze și astăzi, cu toate noile lor avataruri – site-uri, pagini de Facebook, etc. La unele dintre ele au ajuns chiar unii dintre cei care altădată erau sufocați în avântul lor spre libertate de cenzura ideologică. Și alții, a căror vocație jurnalistică se manifestă în voie. Pe site-ul Deutsche Welle scrie, printre alții, domnul Petre M. Iancu. Stilul domniei sale nu este ușor recognoscibil, pentru că face parte dintr-un cor: Petre M. Iancu, Daniel Gorgonaru, Șerban Shere Marinescu și mulți alți (mai mult sau mai puțin) scriitori la gazetă sunt interșanjabili. Aceleași stereotipuri, același limbaj, aceeași viziune limitată. Ca fapt divers, dacă citiți multe dintre articolele recente ale domnului Iancu și înlocuiți „Putin” cu „Hitler”, „Coaliția pentru Familie” cu „PNȚ” sau „PNL” și „fundamentalism” cu „fascism”, veți vedea o asemănare, dacă nu stilistică, cu siguranță argumentativă cu articolele scrise acum mulți, mulți ani, la jumătatea secolului XX, de un oarecare Silviu Brucan. Dar, evident, este doar părerea mea. Fiecare este liber să și-o exprime pe a lui... dar nu pe Deutsche Welle. Exemplul cu Referendumul poate fi urmărit, pentru că e cel mai recent. 20 de rânduri într-un articol (altfel neutru și profesionist scris) care conține două puncte de vedere contra și unul pro  sunt singurul indiciu că există și o poziție de susținere a referendumului. În rest, nenumărate articole, cele mai multe semnate de domnul Petre M. Iancu, în care acțiunea pentru familia tradițională este înfierată cu mânie... democratică. „Audiatur et altera pars”? Obiectivitate? Diversitate de opinii? Nein! De trei ori nein! Un apropiat a trimis un drept la replică și i s-a promis – în scris – că îi va fi publicat. Așteptam cu nerăbdare clipa. Pregătisem și mail-ul pe care urma să i-l transmit șefului de la secția  română pentru a-i mulțumi că a dat dovadă de înaltă conștiință deontologică și că a publicat și o opinie contrară propriilor convingeri. A urmat operațiunea dusului cu vorba. „Mai târziu...” „Actualitatea ne dictează conținutul...” (Mult mai actual decât subiectul în discuție fiind, de pildă, momentul istoric în care în Olanda au apărut pantofi sport din gumă de mestecat.) Nu există obligația legală de a publica acea replică – de parcă vorbise cineva despre așa ceva. Și, în cele din urmă, „Deutsche Welle nu publică scrisorile cititorilor”.

     Până și în „Adevărul”, publicația cea mai dedicată promovării ideologiei progresiste, apar voci divergente, uneori chiar pe prima pagină. Dar, în general, gândirea unică transpare din nenumărate publicații, site-uri, posturi de televiziune și radio. România este o țară în mijlocul tumultului, cu o guvernare coruptă coordonată de un partid-sistem și cu o opoziție în care elementul conservator, dreapta autentică, lipsește cu desăvârșire. Dar chiar și aici pot, după ce am trăit mediat durerea generației părinților mei, să fiu mândru, în sfârșit, de Radio România ca de un post public unde se aud toate punctele de vedere, așa cum o cer libertatea și pluralismul. În acest timp, în lumea liberă, o instituție media prestigioasă aplică politica struțului. Iar acum nu mai este vorba despre amenințarea poliției politice. Supunerea față de ideologia dominantă este asumată de bunăvoie – „peer pressure”, dorința de a fi acceptat, teama de a-și pierde statutul sau altceva să determine această abordare jurnalistică monocoloră? Unii au plecat de la cenzură la libertate și poate au luat reflexele dobândite aici cu ei, dar și-au găsit un alt stăpân. Îl iubesc pe Big Brother, cum ar spune Orwell. Sau cum subliniază James Hetfield, liderul formației Metallica: „They are all for diversity, but only if it is their diversity.”

Dacă eșecul referendumului este triumful democrației, așa cum ne anunță Deutsche Welle, oare democrația este atât de fragilă încât trebuie să se ascundă de puncte de vedere divergente? Dacă este doar un episod din dictatura ideologică a progresismului, oare toate vorbele despre libertatea mult-dorită din vremea comunismului să se rezume la simpla dorință de a fi tovarăși de drum?