Fotbalul ca metaforă

"Melancolia lui Zidane", cartea cât un articol de ziar a lui Jean-Philippe Toussaint, porneşte de la celebra scenă din finala Campionatului Mondial 2006, când Zizou l-a lovit cu capul în piept pe italianul Materazzi, şi dezvoltă o meditaţie pe tema melancoliei şi a sfârşitului. O nouă ocazie pentru mine să constat ceea ce am înţeles de multă vreme: fotbalul, trăit şi jucat aşa cum trebuie, e reflexie a celor mai adânci straturi ale spiritualităţii umane, e filosofie, e poezie, e metaforă.
Marii antrenori au înţeles mereu acest lucru. Mircea Lucescu vorbea acum câţiva ani despre Sun Tzu şi a sa "Artă a războiului" ca model de tactică fotbalistică, iar Valeri Lobanovski, antrenorul meu preferat, se întreba, foarte justificat: "Cum să antrenezi o echipă de fotbal fără să citeşti filosofie?" Aici e linia fină care îi desparte pe tehnicienii pricepuţi de antrenorii mari. Primii stăpânesc poate excelent aspectul tehnic, poate au şi un dram de intuiţie psihologică, dar se rezumă la imediat şi nu văd miracolul de dincolo de pase, aşezări, deposedări, goluri. Sunt precum muzicianul care cântă corect notele dar nu are cultura şi sensibilitatea care dau expresia.
Fotbalul e metaforă şi dincolo de metaforă, e viaţa însăşi. Lupţi, cazi, te ridici, depinzi de alţii, îi tragi pe alţii după tine sau alţii te trag în jos, eşti izolat şi ocrotit, iubit în mod superficial şi hulit, te bucuri şi plângi, până când, implacabil, se aude fluierul de final. În dorinţa lor pentru un fotbal netrucat, mulţi participanţi la fenomen spun că idealul e ca meciurile să se decidă numai pe teren. Dincolo de fireasca dorinţă pentru cinste, meciurile se decid totuşi în cea mai mare proporţie în afara terenului. Acolo unde se zbate dorinţa şi unde creşte frustrarea, în iubire şi ură, în credinţă şi îndoială - iată unde se decide soarta unui meci, la fel cum destinul nostru îşi capătă contur departe de acţiune, în orele de solitudine când ne însuşim trăirile şi legătura cu Dumnezeu, cu oamenii, cu noi înşine. Aşa şi meciul de fotbal îşi extrage substanţa din viaţa de dincolo de gazon. Şi, desigur, mai e şi Providenţa. Da, desigur, Dumnezeu e prezent şi în fotbal, dar nu aşa cum Îl vede Gigi Becali, care amestecă rugăciuni cu sacoşe de bani şi cuvinte despre Hristos Cel smerit cu declaraţii de mândrie străine de sufletul creştin. Dumnezeu e discret şi delicat, şterge lacrimile celui care a dat autogol, dă putere, dă încredere, mustră şi uneori face câte o minune. Atât de discretă, încât uneori nu o simţim decât după ani.
Şi, ca în viaţă, uneori câştigi, alteori pierzi. Şi nu câştigă mereu cei buni, nici nu pierd cei răi, iar trişorii, chiar descoperiţi, găsesc de multe ori căi să se descurce şi să meargă mai departe. Dar, paradoxal, nu câştigul e scopul principal, ci jocul în sine. Alexandru Macedon, stăpân peste un imperiu întins, a poruncit să fie îngropat cu mâinile afară din sicriu, pentru a arăta că nu ia nimic cu el dincolo. Nici fotbalistul nu ia cupe, trofee sau medalii. Ci dorinţa şi efortul. Miguel de Unamuno scria că Dumnezeu ne judecă pentru intenţiile noastre, nu neapărat pentru reuşite. Pentru cum am marcat un sport, cum am intrat sau am ieşit din el, cum am ştiut să câştigăm şi să pierdem.
De aceea mă dezamăgeşte fotbalul steril de azi, în care totul e sacrificat pentru rezultat şi, bineînţeles, nici acela nu iese de fiecare dată. Oamenii trag să trăiască sute de ani dacă se poate, dar au uitat să trăiască frumos. Se înconjoară de sute şi mii de accesorii, aşa cum o competiţie majoră e înţesată de o infrastructură gigantică, şi uită bucuriile simple, viaţa în sine. O spun cu deplină convingere: fotbalul care nu e frumos trădează fotbalul. Cum poţi iubi cu adevărat fotbalul dacă nu-ţi place poezia? De aceea îi iubesc pe Inzaghi norocosul, pe Ronaldinho zâmbăreţul, pe Rădoi luptătorul, pe Elton copilărosul. Nu mă pot uita la un meci dacă nu-mi bate inima pentru o echipă sau dacă nu văd viaţa în splendoarea ei pe teren. Iar pe antrenorii care socotesc fotbalul ceva strict pragmatic îi rog să se apuce de altceva, sau să-şi ia o vacanţă în care să citească Rilke, Blake, Nietzsche, Dostoievski sau Steinhardt. Şi apoi să se întoarcă.
Căci fotbalul e, ca şi viaţa, anticameră a veşniciei. Şi, în cele din urmă, nu contează decât ce rămâne după ce luminile stadionului s-au stins.