Fudulul satului

Scriam, acum câţiva ani, că cel mai bun mod de a compromite un adevăr este să-l pui în gura unui om pătat, care eventual să-l amestece cu o suită de minciuni şi enormităţi. Mă gândeam atunci la marele nostru ideal naţional, România Mare, terfelit prin propaganda pe care i-o face Corneliu Vadim Tudor, cel ce slugărea la Ceauşescu şi apoi a ajuns să pozeze în naţionalist şi să înglobeze într-un discurs halucinant naţiunea, creştinismul şi propriile lui răzbunări, deşeuri verbale, fantasmagorii legate de new-age-ista eră a vărsătorului şi altele asemenea.
Astăzi acea meditaţie îmi revine, ajutată şi de un editorial al lui Cătălin Tolontan, în care se vorbeşte despre noul pseudo-mesia al românilor, Gigi Becali. Spune gazetarul: "Suntem în faţa unui fanatic charismatic şi care de multe ori rosteşte adevărul, adică exact personajul care face praf cauzele bune în numele cărora vorbeşte". Sublinierea îmi aparţine şi ea stă la baza acestor rânduri.
Sunt creştin-ortodox practicant şi, în limbajul actual al corectitudinii politice, sunt homofob. Desigur, termenul e greşit întrebuinţat, dar îl voi menţine ca pe o convenţie. Homosexualitatea este un păcat, iar propagarea ei, instituţionalizarea ei şi ridicarea ei la rang de normalitate trebuie combătute. Nu voi intra aici în seria de argumente scripturistice şi medicale în favoarea acestei poziţii. Ce trebuie subliniat este că poziţia creştină nu are nici o legătură cu violenţa, cu uciderea homosexualilor. Un om cu acest păcat (sau cu această boală, dacă vreţi, ceea ce în fond este acelaşi lucru, păcatul fiind boală sufletească) este şi el chemat la pocăinţă şi la întoarcerea în Biserica lui Hristos. De aceea, se cuvine să-l tratăm cu smerenia care ne învaţă că niciun om nu este fără păcat şi că trebuie să ne purtăm unii altora slăbiciunile. Cum a spus cândva un mare gânditor, să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi. Nu spun prin aceasta că trebuie tolerată homosexualitatea. Sub nici o formă! Cei care o afişează în public şi se mândresc cu ea sunt personaje jalnice şi trebuie împiedicaţi, pentru că propagă o boală asupra întregii societăţi. Dar atitudinea de tip "kill the faggots" nu e soluţia. Nu e soluţia creştină.
Am făcut această paranteză pentru a ajunge înapoi la Gigi Becali şi la modul cum compromite cauzele bune în numele cărora vorbeşte, fără să priceapă nici jumătate din ce se ascunde în fondul problemei. În zilele noaste, când mentalitatea coruptă a unui ateism uşor colorat în roşu ne bagă pe gât toate aberaţiile ca semne ale diversităţii, este nevoie de o poziţie creştină trăită şi coerentă. E datoria noastră de creştini să ne ridicăm, măcar cu cuvântul, împotriva paradelor gay, împotriva noului iconoclasm sau a ateismului predat în şcoli. Tot acest efort de a face opinia publică să conştientizeze vocaţia creştină a omului îşi găseşte în Gigi Becali un adversar de temut. Un om care se slujeşte de bani cu cam multă convingere pentru un ucenic al lui Hristos, care crede că banii cu care şi-a cumpărat partid şi notorietate sunt suficienţi şi pentru a deveni respectabil şi purtător de cuvânt al Bisericii, ia în gura sa plină de venin, trufie şi necunoştinţă, numele Mântuitorului, pe al ţării şi pe al unor cauze care, formulate în mod corect, ar putea fi bune. Imaginea la noi se cumpără. Iar Becali nu-şi cumpără propria imagine, ci - simonie! - încearcă să o cumpere pe a lui Hristos. Adrian Georgescu a sesizat foarte bine joaca de-a Dumnezeu a latifundiarului. Sigur, faptele lui bune există, dar intenţia din spatele lor e discutabilă. De va fi bună, rugăciunile celor pe care i-a ajutat îl vor ajuta la rândul lor. Dar cumva parada de fapte bune e străină însuşirii fundamentale a creştinului: smerenia. Cuviosul Siluan Athonitul vede smerenia ca pe dreptarul vieţii creştine, însuşirea fundamentală fără de care celelalte sunt praf în vânt. Iar când auzi formulări de genul "acest vis al României care se numeşte Becali", şi pe de altă parte te gândeşti că adevăratul vis românesc, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt până la martirul Constantin Brâncoveanu şi la elita naţionalist-creştină din temniţele comuniste s-a numit întotdeauna Hristos, parcă începi să vezi înşelătoria.
Dar, cum am spus, imaginea se cumpără. Şi ochii noştri sunt adesea nepricepuţi. Mântuitorul ne avertizează că în vremurile de pe urmă vor apărea mulţi hristoşi mincinoşi, dar avem discernământul să-i recunoaştem? Nu sunt în măsură să-l judec pe Gigi Becali, dar pot vedea roadele lui, care sunt, pentru mulţi, o discreditare prin asociere a idealurilor creştine şi naţionale. Cărora le face mult mai mult rău decât duşmanii făţişi. Şi până la judecata istoriei care l-ar putea arunca la gunoi, naţiunea continuă să sufere în prezent şi să fie derutată de minciunile în compania cărora este plasat astăzi adevărul. "Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert".

Nota bene: Un semn de iubire creştină şi smerenie este să ştii să apreciezi cum se cuvine frumuseţea creaţiei unor mari artişti, în ciuda păcatelor lor. Detest homosexualitatea, dar iubesc vocea lui Freddie Mercury sau scrisul lui Oscar Wilde. Ca să nu mai vorbesc de muzica lui Ceaikovski, o parte din ea liturgică şi cântată în bisericile ruse. Un creştin adevărat luptă împotriva păcatului, deci şi a homosexualităţii, dar numai un tont ar putea cere ca în numele acestei lupte să se dărâme Capela Sixtină. Cum spune Eminescu în "Scrisoarea I", oamenii mărunţi văd în oamenii mari doar josniciile - pentru că acestea îi aseamănă. Egalitarism ideologic, comunism biografic.