Coloana sonoră - primii 30 de ani (I)

Peste 11 luni se împlinesc 30 de ani de când m-am născut. Şi ascultând acum ceva timp muzică aproape uitată din copilăria mea, am început să-mi privesc viaţa de până acum acompaniată de o coloană sonoră personală. Unele lucruri au trecut astăzi, altele rămân peste ani prin valoare, câteva doar ca puncte de reper ale unor amintiri dragi. Dar de nenumărate ori, sunt sigur, mă întâlnesc cu mulţi dintre voi. Ce scriu aici e între un remember uşor nostalgic şi dorinţa de a păstra o muzică ce m-a însoţit mereu. Dacă vă regăsiţi, urmaţi-mă în călătoria sonoră şi poate ne vom ajuta să redescoperim unele lucruri.

Începuturile au fost marcate, în mod paradoxal, de perioade muzicale alternând cu unele în care muzica a lipsit sau a fost înăbuşită cu totul de alte căutări. Unul dintre primele cântece pe care mi le amintesc din copilărie era cântat de bunicul meu, şi avea legătură cu Pruncul Iisus şi viziunea sfârşitului. Singurul vers pe care îl ţin minte e "ai Iudei fii". Înainte şi după au fost însă piesele franceze, cu discuri cu coperţi colorate de pe care am descifrat, în jur de 3 ani şi ceva, şi textele. Pierre Perret, cu un cântecel ironic despre "Les jolies colonies de vacances", în care era aşa cum aveam să văd şi eu, după câţiva ani: mizerie, frig, mâncare proastă. Carlos. Un bărbos simpatic, cu figura reprezentată în benzile desenate ce-i însoţeau mini-discurile. "Bonsoir Véronique", un pic trist, "Ma gym en musique", care mă convinsese într-un timp să fac dimineaţa un pic de mişcare în dreptul patului, "Dis pourquoi papa", cu melodie curgătoare, lentă, şi de aceea un pic tristă - tristeţe pe care atunci doar o intuiam - , "L'auto du papa de Toto", "Croak the Monster" sau "La maison en chocolat", cu robinetele unde curge suc de struguri şi uşi dulci şi crocante, la care visez uneori şi astăzi.
Aveam foarte multe discuri franţuzeşti, unele cu poveşti însoţite de text. Şi cele mai multe negre. De aceea, singurul vinyl roşu a fost mereu foarte special. Printre cântece vesele se strecurase unul pe care mi-l amintesc până astăzi - şi cât mi-aş dori să-l regăsesc pe undeva, cu o tânguială melodioasă pe la mijloc şi un text despre un Paul născut în sud, care visase toată viaţa să facă sporturi de iarnă. În cele din urmă, fusese găsit într-o seară de iarnă mort, aşezat în frigider. Şi totuşi, copilăria mea a fost foarte fericită.
"Cu cine ţii, cu Angela Similea sau cu Corina Chiriac?" Vecinul meu de etaj, Iustin Popescu, fan al Universităţii Craiova şi al Corinei Chiriac. Evident, trebuia să existe echilibru, deci eu am început să "ţin" cu Angela Similea şi cu "Trenul galben fără cai", dar până la urmă m-am oprit la Mirabela Dauer, iar primul meu disc, primit cadou de la bunici, a fost "În zori" de pe care am iubit "Roboţel". La televizor i-am văzut pe Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, pe atunci duet. N-am mai ascultat "Frunze" de nu ştiu câţi ani, dar ţin minte până acum tema fluierată de la început. Şi tot ei au fost primii la care am insistat să merg la concert, la Teatrul de Vară din Mamaia. Cu Mirabela Dauer m-am întâlnit, pe holurile Radiovacanţei şi m-am fâstâcit tot, deşi cineva a încercat să facă prezentările. M-am prefăcut că nu o recunosc şi am spus că cel mai mult îmi place Ştefan Hruşcă. Mihai Constantinescu, "O lume minunată", puţin Dan Spătaru: "Drumurile noastre" şi "Ţărăncuţă".
Încet-încet, am lăsat toate acestea în urmă, pentru a nu le redescoperi decât recent. Locul lor a fost luat de muzica de limbă engleză. Tabăra la Padina, clasa întâi. Discoteca pentru prichindei. "Suzanna", de câteva ori în fiecare seară, până când eram trimişi la culcare. Stevie Wonder, "I Just Called To Say I Love You" - pentru mine, la acea vreme, pur şi simplu "agescon".
Radiovacanţa şi fonoteca ei. Auzeam mereu de Abba, dar n-am ascultat conştient decât prin adolescenţă şi nu mi-a plăcut decât după ce trecusem de 25 de ani. În schimb, pe atunci, numărul 1 a fost un timp Modern Talking. "You Can Win If You Want" şi mai ales "Locomotion Tango", de pe care înţelegeam deja - sau aşa mi se părea - 2-3 cuvinte: "tango", "rainbow", "hero". "Almanahul copiilor" publica fotografii şi câteva rânduri despre unii cântăreţi la modă. Încântat să găsesc poze cu Modern Talking, curios cum or cânta Michael Jackson sau Cindy Lauper.
Una dintre primele casete. Cerusem Michael Jackson şi pe cealaltă faţă mi se înregistrase nişte country. N-am fost niciodată sigur care dintre cântăreţi era Michael, dar parcă îmi plăcea mai mult cel de country, deci am presupus că el trebuie să fie. Câteva piese Elvis Presley, plăcute dar un pic greu digerabile pe atunci. C C Catch, patru piese, îndelung ascultate. "'Cause You Are Young". Foarte puţin Sandra.
Iris, "Noaptea". În cardexul Radiovacanţei, la artist era trecut Cristian Minculescu, pentru a păcăli cenzura care nu prea dădea voie să fie difuzate formaţii, prefera interpreţii solo. Compact. "A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi, dar important este c-ai stat cu mine". Holograf, o singură piesă, "Te voi iubi totdeauna".
Tot la mare, la nişte prieteni ai părinţilor, gaşcă pestriţă, printre alţii soprana Florenţa Marinescu. O casetă video cu clipuri, raritate şi bijuterie. Sunt unul dintre puţinii care o privesc cu gura căscată de la un capăt la celălalt. Whitney Houston, "I Wanna Dance With Somebody" şi George Michael, de care rămân absolut fascinat. La puţin timp după cineva vine cu un interviu filmat cu acelaşi. "I Want Your Sex" şi povestiri din viaţa artistului. Mă uitam şi pluteam de fericire. Am dat fuga în artizanat şi mi-am cumpărat o insignă. Cred că în privinţa lui George Michael am avut prima dată atitudine de fan.
Nu-mi plăcea deloc ideea de muzică simfonică. Atunci am făcut una dintre cele mai mari greşeli, refuzând cu obstinaţie lecţiile de pian. Dus cu forţa la Ateneu, la a V-a de Beethoven, m-am zvârcolit mereu pe scaun. "N-are cum să uite tema, ta-ta-ta-tam", spune mama. Şi n-am uitat.
Descoperirea reală a lui Michael Jackson. Prietenul Bitch aduce din Germania două casete. "Bad" şi un album C. C. Catch, care însă începe să cadă în uitare. Concurenţă cu alt coleg şi prieten, Ţache: cine e cel mai mare fan. "The Way You Make Me Feel", "I Just Can't Stop Loving You", "Man in the Mirror". Din nou casetă video - "Moonwalker". Iubire totală. Îmi lăsasem o şuviţă pe frunte, nu tocmai în ton cu faţa grăsuţă şi tunsoarea mai degrabă tip castron. Încercam să imit mişcările de dans. Strângeam postere. Tot pe atunci, artista care astăzi îmi repugnă cel mai tare, madonna. "Like A Prayer", "La Isla Bonita" (poate singurele două piese care îmi mai spun şi acum ceva), albumul "Like a Virgin", disc-pirat rusesc sau bulgăresc.
Insinuant, discret la început, Scorpions. Colegul Alin Buhnilă îmi împrumută "World Wide Live", iar Ştefan Negrilă, alt coleg, o casetă înregistrată a surorii sale. Îmi rămân în minte "Rock You Like a Hurricane" şi "Blackout", "Is There Anybody There" şi Holiday". Cu câteva luni înainte de revoluţie, descopăr Iris, încântat de acutele de pe piesa omonimă, şi merg cu tata la primul concert rock, Riff, discret, pe o terasă nu prea săritoare în ochi, la Mamaia. Văd tricouri negre cu Iron Maiden.
Prima ieşire din ţară, în Austria, îmi consolidează pasiunea pentru Michael Jackson. Cumpăr Bravo, Popcorn şi PopRocky. Primesc, ceva mai târziu, de la prietenii austrieci, discuri originale cu "Bad" şi "Thriller". Încet-încet mă apropii de rock şi în acelaşi timp încep să am un pic de bucurie şi de la clasică.