Friday, November 23, 2007

My Stairway To Heaven

Iubesc cântecul ăsta. Încă dinainte de a iubi Led Zeppelin. A fost mereu acolo, coloană sonoră a idilelor adolescentine, nostalgie şi frumuseţe, speranţă şi vis. A fost acolo chiar când a lipsit câţiva ani, chiar când m-am săturat de el, ca şi cei care l-au compus. Unul dintre cele mai frumoase momente de poezie muzicală, viaţa fiecăruia dintre noi într-o lumină de amurg.

În tăcerea adâncă, sunetul dulce şi delicat al ghitarei şi apoi flautul pictează un tablou tainic, ca o sugestie cu înţelesuri dincolo de cuvinte şi sunete. Văd aievea degetele lui Page ciupind corzile. Un plâns uşor pentru iluzia că tot ce străluceşte e aur. Deşertăciune şi rătăcire, necunoscut şi drum neştiut, pentru că uneori şi visele nebuneşti se transformă fără să simţi în tainică minune, pe care nu o înţelege deplin cel ce visează. Momentul devine întreg cugetare poetică şi călătorie. Cu un cuvânt poţi dobândi orice şi toată viaţa cauţi acel cuvânt, pe care se poate să nu-l afli niciodată, aşa cum în Kafka cel ce stătea în faţa uşii care era acolo doar pentru el nu a reuşit nicicând să intre.
Rubem Alves, „Cartea cuvintelor bune de mâncat. „Nu prezenţa săvârşeşte miracolul. Miracolul e săvârşit de puterea absenţei. Teopoetica. ...pădurea adâncă (dacă avem răbdare vom auzi vocea unei păsări vrăjite ce trăieşte acolo – şi cu toate acestea n-a fost văzută de nimeni niciodată...)”. Uneori toate gândurile noastre sunt îndoielnice. Totul mă face să mă întreb. Hristos pe Cruce a privit către Apus, răstignit din iubirea-suferinţă pentru o lume rece şi nesimţitoare. Dureroasa dorinţă de libertate şi înălţare, de un dincolo neştiut.
Râsetele îndepărtate în pădure. Apofatism. Absenţă resimţită cu atâta dor încât durerea ei însăşi o face să devină prezenţă. Toba mă sfâşie. Solo de ghitară, vorbeşte, cântă, pictează. Călătoria merge neoprit, tren care străbate indiferent peisaje şi amintiri, pe o cale pe care o poţi schimba oricând. Sunt cerurile noastre interioare sau cerurile fizice pe care le-am primit în suflet şi le-am făcut ale noastre. Zborul prin nenorociri şi bucurii trecătoare, clipa înveşnicită în noi, pe care am încercat zadarnic să o oprim şi am văzut-o scurgându-se ca nisipul mării printre degete pe când sufletul a cuprins-o. „Poezia e limbajul a ceea ce nu se poate spune, spune fără să spună: metafore... Ce spune poemul nu e prezent în cuvintele lui. Într-adevăr, poetul nu ştie ce (nu) spune. Aşa cum mâinile goale adunate în formă de scoică pot ţine apa în golul lor, dar nu ştiu nimic despre apă. Poezia spune fără să spună. Un paradox”. Pentru că adâncul fiinţei noastre e mereu dincolo de noi. Umbra e mai înaltă decât sufletul. Avem o cale de străbătut. Cântecul nu spune nimic despre ea. O adiere blândă de vânt care ne e dată uneori şi nouă, celor întinaţi. „Iartă tot ce-am irosit, plineşte ce-am plâns şi ce-am iubit” cu iubire mai mare decât sufletul nostru plăpând. Dorul nostru poate fi noroi sau mărgăritar din vistieria Celui Care ne priveşte cu dor nesfârşit şi neştiut. Casa făcută pe stâncă. ...stânca ce nu se rostogoleşte.

http://www.youtube.com/watch?v=_mNjd-hnxbs

4 comments:

Alberto Bolocan said...
This comment has been removed by the author.
Alberto Bolocan said...

Frumos scrie omu' asta domne... cateodata stau si ma gandesc ca ai harul de a scoate in fata aspectele pozitive si bune... desi "sometimes" esti subiectiv. Dar nu pot nega faptul ca... atunci cand am timp si stare necesara... nu citesc articolele tale cu placere. Imi plac unele. Keep goin' on my bro'!

December 5, 2007 2:17 AM

tharabostes said...

mda. intrasevar. mirific.

tharabostes said...

mda. INTR-ADEVAR . mirific