Friday, December 7, 2007

Coloana sonoră - primii 30 de ani (IV)

Liceul începe, gaşca de rockeri e bine închegată, Piaţa Romană cu a ei Grădiniţă în plină înflorire. Testament. „Practice What You Preach”, „The New Order”, „Souls of Black”, în ordinea ascultării. Creşte şi discografia Motörhead din rafturile mele, începută cu „1916” şi „Iron Fist”. De pe „Persistence of Time”, Anthrax, nu mă impresionează decât „Got the Time”, piesă care îmi place la nebunie până astăzi. „Attack of the Killer B’s” e parcă mai interesant, dar şi mai rap. Atmosfera romantică de liceu aduce primele petreceri până dimineaţa şi primele idile. Aşa intru în contact şi cu latura hippie/rock clasic. Prietenul Ţache e undeva între metal şi hippie, cu suflet de „hipiot”, dar, cu timpul, defineşte mişcarea grunge – pe care eu o detestam – cu tot cortegiul de plângăcioşi, de la Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden, Alice In Chains (faţă de aceştia din urmă percepţia mea s-a mai nuanţat) ca „hippo-punk”, ceea ce îi atrage automat eticheta batjocoritoare de hippo-punker. The Exploited, apropo de punk. „The Massacre”, „Punk’s Not Dead”. The Beatles, un picuţ de Pink Floyd, iar Led Zeppelin. Eagles, cu „Hotel California” sau cu versul mult-iubit de Ţache, „Jesus is coming”. În cercurile găştii apare René, cu imaginea tipică de hippie, pletos, neglijent, flegmatic, talentat. Cu ghitara după el. Organizează împreună cu câţiva prieteni o seară comemorativă John Lennon la Teatrul Ţăndărică, unde câţiva dintre noi cântăm „anarchy” pe melodia de la „Let It Be”, spre indignarea artiştilor. Purtam deja o insignă cu un flower-power inversat şi scriam prin caiete chestii de genul „hippie is utopia”. Descopăr doom-metal. Candlemass, începând cu „Tales of Creation” şi Cathedral, „Forest of Equilibrium”, foarte apreciat de Alin. Fără să fac pe atunci legătura, Black Sabbath devine o prezenţă din ce în ce mai importantă a peisajului. Perioada Ozzy, cu un accent pe albumul self-titled şi Dio cu „Heaven and Hell” şi saltul peste ani până la „Dehumanizer”. „Computer God”, „Children of the Sea”, „Heaven and Hell”, „Black Sabbath”, „NIB” – clasicele adolescenţei. Încep să gust din toate genurile rock. Jethro Tull, „Too Old To Rock’n’Roll, Too Young To Die”, Deep Purple (început, evident, cu „Child In Time”), Ramones („mamma-mamma-mamma-mamma-mamma’s boy”), The Clash. Fac primele compilaţii proprii, cu metal ballads, de la Motörhead, „Love Me Forever”, până la „Stairway To Heaven”. Cam toată gaşca iubeşte Manowar – războinici pe „Fighting the World”, răniţi dar dârzi, sau şoptind câte ceva vreunei fete, pe „Heart of Steel”. Îmi amintesc o dimineaţă după o petrecere, când îmi dau seama, în sfârşit, că idila mea se năruise. Plâng în tăcere, în timp ce pe fundal un Hector în varianta Manowar îşi cântă elegia: „I hear the silent voices, I cannot hide, the gods leave no choices so we all must die. Oooh, Achilles, let thy arrows fly, into the wind where eagles cross the sky. Today my mortal blood will mix to sand, it was foretold, I will die by thy hand, into Hades my soul descend”.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.

5 comments:

alexander said...

si io care credeam ca numai fetele citeau in curtea liceului poeziile lui morrison :))

Anonymous said...

@alexander:

Paul este un fel de fata, ce lputin cu sufletul. :D

Cheerz,

L.

PS: Paul nu uita! Easy Raider look ftw!!!

danutz said...

Ce surpriza misto cand te-am descoperit pe blog la Catani. I shall read thee.

Sis said...

Rock '93 powah :)

Sandy Bell insignia - remember?

Anonymous said...

bitch e ma-ta.