Sunday, December 30, 2007

Imaginea idol -reflecţii stângace pe marginea Praznicului Bobotezei-

Botezul Domnului şi soborul Sfântului Ioan Botezătorul încheie sărbătorile şi în acelaşi timp primul capitol al vieţii lui Hristos pe pământ. După Naşterea smerită din peştera Betleemului, Mântuitorul a trăit, conform rânduielii iudaice, care socotea majoratul la împlinirea vârstei de 30 de ani, în casa părintească, unde a deprins meseria de tâmplar, prin care a întreţinut-o pe Maica Sa, după moartea dreptului Iosif, învăţând astfel pe tot omul virtutea smereniei. Sfântul Ioan Botezătorul, profet luminat de Duhul Sfânt, s-a înfricoşat când L-a văzut venind spre Botezul în Iordan. „Se cade Nouă să plinim toată dreptatea”, spune Domnul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte că prin dreptate se înţeleg poruncile lui Dumnezeu: cum Hristos le-a împlinit mereu pe toate, S-a şi botezat, deşi nu avea nevoie, şi astfel „a luat asupra Sa curăţirea noastră”, la fel cum a luat şi trupul coruptibil, şi moartea, de bunăvoie, căci nu era în El păcat, ca în restul omenirii, pentru care să trebuiască să moară. De aceea, de altfel, moartea martirică se numeşte botez al sângelui, după exemplul jertfei lui Hristos pe Cruce.
Părinţii Bisericii ne învaţă că şi noi trebuie să coborâm la Iordan, adică la biserică şi să trecem prin botezul pocăinţei, care este Spovedania. Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos stau faţă în faţă ca două modele de smerenie pentru lumea dintotdeauna. Primul este omul care, deşi născut sub păcatul strămoşesc, s-a micşorat pe el atât de mult prin smerenie, încât L-a adus la el pe Însuşi Dumnezeu, Care l-a sfinţit şi a covârşit cu har neputinţa lui firească, omenească. Celălalt, Dumnezeu fiind, a luat asupra Sa firea omenească ce căzuse prin păcat, supusă durerii, coruptibilităţii şi morţii. Şi astfel, smerenia devine locul întâlnirii între Dumnezeu şi om.
Petrecem în aceste zile şi poate ne bucurăm, dar aceste cuvinte ne par atât de îndepărtate, căci se deosebesc radical de mediul în care ne-am învăţat să trăim, de lumea pe care am construit-o. Afirmarea de sine a devenit astăzi valoare supremă, în vâltoarea goanei după o imagine din care să dispară sub covorul unei conştiinţe oprimate orice asperităţi, o imagine a minciunii şi a trufiei ce poartă, în limbaj teologic, numele de slavă deşartă. Imaginea despre care vorbim a devenit unul dintre cei mai răspândiţi idoli ai noştri şi ai lumii în care trăim. Spunem idol pentru că, deşi neadevărată, aşa cum neadevăraţi sunt toţi zeii păgâni, îi aducem cele mai mari jertfe. În cercurile înalte ale societăţii există consilieri care primesc bani grei pentru a se ocupa de acest aspect, dar şi în partea de jos lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt preocupări de căpetenie. Psalmistul spune undeva că „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps 134, 15-18) Şi cu adevărat asemenea lor suntem noi astăzi. Strălucitori, frumos ambalaţi, şi goi pe dinăuntru, lipsiţi de orice înţelegere adevărată şi de orice putinţă de a spune vreun lucru cu sens.
Într-o anumită măsură, aşa era omenirea şi în vremea venirii Mântuitorului Hristos. Prin noianul de înţelesuri, Naşterea şi Botezul Său ne învaţă şi că începutul şi sfârşitul ieşirii din minciună este smerenia. Smerit a venit pe lume ca om, în staul, sub răsuflarea animalelor, cu smerenie S-a botezat deşi nu avea nevoie, iar pe Mama Lui şi pe Botezător, care în icoane stau mereu în preajma Lui, rugându-L pentru oameni, ni i-a dat exemple de smerenie. Toate acestea parcă nu mai ajung astăzi la inima nimănui. Avem de aceea nevoie să ne repetăm cuvintele Sfântului Ioan, cu care îi întâmpina pe mulţi dintre cei veniţi la el să se boteze: „Pui de vipere!” Sau, cum scria peste veacuri Nichita Stănescu: „A venit un înger şi mi-a zis: Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât”. Dacă reflectăm la adevărul acestor vorbe, fiecare în legătură cu el însuşi, vom dărâma idolul găunos al imaginii. Şi când ni le spune altcineva, să ne bucurăm, căci ne sunt prilej de mântuire. De le vom înţelege şi accepta, vom alunga de la noi mândria şi judecata aproapelui şi, precum Ioan odinioară, vom deveni Înaintemergători ai lui Hristos în lume, mântuitori, prin Hristos, ai celor de lângă noi.
Serbarea Bobotezei se numeşte şi a Epifaniei sau a Teofaniei, adică a arătării lui Dumnezeu, pentru că până în acel moment Hristos nu se arătase ca Mântuitor şi pentru că tot atunci din cer s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel peste Cel Care ieşea din apă. Astfel, este prima dată când se arată în chip vădit Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că va mai fi o arătare a Domnului, la sfârşitul lumii. Atunci Îl vor vedea toţi, acum doar cei care vor să-L primească. Dacă vom fi şi noi printre aceştia din urmă, la arătarea a doua Îl vom întâmpina cu bucurie, ca pe un oaspete familiar.

1 comment:

alexander said...

Doamne ajuta, frate!