Sunday, January 20, 2008

Bucureştii sub asediu

Suntem în ianuarie 2008 şi Bucureştii arată ca şi cum ar fi în război. Niciodată parcă oraşul meu nu a mai fost atât de mutilat. Călătoriile m-au dus în jumătate din Europa şi în capitala cosmopolitismului american, în oraşe care m-au liniştit şi în metropole pe care le-am adorat, mărturii ale istoriei, culturii şi zădărniciei omeneşti. Dar nu iubesc nici un loc mai mult decât Bucureştii.
Am copilărit într-un bloc din mijlocul unui cartier cu multă verdeaţă şi după-amiezele când soarele bătea pe asfaltul unde jucam fotbal, strecurându-se printre frunzele copacilor din curtea şcolii învecinate, îmi stăruie şi azi în minte. Am trăit din primii ani de şcoală aglomeraţia autobuzelor comuniste şi mocirla sfârşiturilor de iarnă de pe străzile neasfaltate, m-am jucat prin poieniţele minunate ale Parcului Delavrancea şi am mâncat pâine cu unt – pe care, de altfel, nu o sufeream – pe băncile Grădinii Botanice, cu un camion chinezesc de plastic tras de o sfoară alături. Mi-am vizitat colegii care locuiau în zona Lipscanilor şi am privit uimit la intrările întortocheate din clădirile vechi, am avut totdeauna o admiraţie respectuoasă pentru scările în spirală şi în cele din urmă am ajuns să locuiesc într-un bloc interbelic cu o asemenea scară. Când, la 10 ani, m-am mutat, deşi simţul orientării îmi lipsea pe atunci aşa cum îmi lipseşte şi astăzi, am luat-o într-o zi de unul singur pe străzile încă necunoscute, până la Ateneu. Când am văzut clădirea, pe care o cunoşteam, fără să fi ajuns însă niciodată la ea prin propriile puteri, am fost cuprins de sentimentul că devenisem mult mai înţelept. De fapt, îmi însuşisem noua vecinătate şi, odată cu ea, un crâmpei de oraş. Un pic înainte de revoluţie am trăit în apropierea unui şantier şi am văzut cum creştea, zi după zi, staţia de metrou Piaţa Romană. Odată cu apariţia autobuzului 300 am descoperit drumul direct dintre casa mea şi cea a bunicilor, din Piaţa 1 Mai, şi reflectând la idilele spulberate din liceu, am bătut de multe ori Bulevardul Kiseleff între Piaţa Victoriei şi restaurantul Doina. În peregrinările mele singuratice, am intrat în multe biserici, de la Mitropolie la Stavropoleos şi de la Sfinţii Voievozi la bisericuţa de pe deal, din drumul spre aeroport. Zi după zi, an după an, mi-am cucerit tot oraşul.
Foarte târziu, unul sau altul au început să-mi atragă atenţia asupra defectelor lui. Apoi, prin comparaţie, am văzut lipsurile. Şi, desigur, am vorbit cu multă emfază despre ele, căci subiectul de conversaţie era mai la îndemână decât altele. Dar, de fapt, murdăria, sărăcia şi aglomeraţia nu m-au tulburat niciodată şi nu m-au împiedicat să văd frumuseţile oraşului şi să-l iubesc în ciuda sluţeniilor. Până astăzi.
Capitala arată în ea însăşi, astăzi, descompunerea către care este târâtă toată ţara. Înainte puteam fi mândru până la absurd, critic îngăduitor, nepăsător sau zeflemitor. Dar când primăvara venea peste oraş, mă regăseam tot timpul în parfumul discret şi sufocat de asfalt al unor străzi din spatele Parcului Icoanei. Iarna, cu toata zloata şi noroiul, învăluia Bucureştii într-o mantie plină de farmec, fie ea şi zdrenţuită. Fiecare anotimp trezea, prin oraş şi în el, sentimentul inefabil al unei apartenenţe atemporale, dincolo de meschinăriile zilei de astăzi. Oricum l-ai fi privit, oraşul avea personalitate. De ceva vreme însă, drumul pe care am pornit se dovedeşte a fi o fundătură. Ne aruncăm lacomi pe crâmpeie iluzorii de viaţă, aşa cum mai marii zilei se aruncă pe fiecare bucată a Bucureştilor, transformând-o după chipul şi asemănarea hidoşeniei lor. Identitatea e o vorbă veche de fundamentalist, memoria am lepădat-o, şi dacă ne mai trebuie din când în când, o găsim pe hard-urile calculatoarelor, şi încet-încet ne-am vândut sufletele pentru clipa de plăcere, oricui şi de oricâte ori, de vreme ce oricum nu mai credem nici în ele, nici în nimic altceva.
Privesc fotografii alb-negru ale Bucureştilor de odinioară şi mă apucă furia când mă gândesc la cei care au îngropat oraşul sub mormanul lor de interese, săpături, alianţe, clădiri-monstru, fluturaşi, gunoaie sau conflicte. Dar vinovatul cel mai mare sunt eu însumi, pierdut la rândul meu în mirajul care ne îndeamnă pe toţi să uităm de suflete. Şi de oraşe. Am să ies iar la plimbare, am să încep să respir din nou aerul oraşului şi poate am să scuip. Şi poate am să mă învrednicesc să aduc din nou la viaţa crâmpeiul de suflet mortificat ce se ascunde în Bucureşti.
În spatele Ateneului e de când mă ştiu o ceasornicărie care îmi poartă numele şi pe care nu ţin minte s-o fi văzut deschisă de ani de zile. Acolo e părticica mea de oraş. Acolo sper să privesc cândva un asfinţit urban, cu razele soarelui trezind în mine nostalgia copilăriei, iar vremurile celor care au stricat sufletul oraşului să fie îngropate de memoria lui sub colbul greu al unei istorii neînsemnate.

6 comments:

herr popescu said...

Felicitari Paul!

Ilie said...

E 26. Ce vremuri ...

Alberto Bolocan said...

Foarte frumos... te admir ca frate de suflet, prieten... si iti admir talentul cu care scrii... jos palaria!

leprosy said...

exita o ceasornicarie "Slayer" in bucuresti?

Paul Slayer Grigoriu said...

Lol :)). Nu, "Paul".

DANA said...

De la Dana, Sibiu:
M-ai emotionat... Niciodata nu-mi va placea Bucurestiul..de azi..Cu siguranta mi-ar fi placut Bucurestii de atunci...
Bucurestiul de azi imi place numai cand ne intalnim cu bucurie si dor in Piata Romana sau cand ma las cuprinsa de vraja aerului de demult pe care-l pot respira in zona Lipscani...
Restul e poveste cu iz de ..."viitor"!
Cat despre nostalgia copilariei, citind ale tale randuri, imi miroase a satul bunicii, crampei de vis si culoare unde totul era posibil!
Te pup cu drag si dor !