Friday, November 16, 2007

Ne vorbeşte părintele Adrian (I)

Despre părintele Adrian Făgeţeanu s-a vorbit puţin, dar s-a vorbit, ca despre unul dintre marii duhovnici contemporani, martor al unei suferinţe care, asumată în Hristos, a devenit Cruce mântuitoare. „Pe vremuri, în luptă li se scoteau tuturor învinşilor amândoi ochii, doar unul era lăsat cu un ochi, ca să dea mărturie de cele ce s-au petrecut. Aşa sunt şi eu. Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie”, spune părintele, trecut prin chinurile temniţelor comuniste, alături de alţi martiri ai vremii. Parcă există şi astăzi o temere de cuvintele acestui mărturisitor. La Locurele, schitul de pe lângă Mânăstirea Lainici, părintele Adrian vieţuieşte alături de alţi doi monahi, în rânduiala de rugăciune şi nevoinţă care i-a fost dragă de când a călcat pragul mânăstirii. Bisericuţa, încălzită de focul din sobă, simplă dar plină de lumină şi har, pare a fi desprinsă din poveştile despre casa bunicilor. Părintele ieromonah Firmilian slujeşte Sfânta Liturghie, părintele Macarie îi dă din strană răspunsurile, iar părintele Adrian ascultă cu evlavie nefăţarnică, adesea căzând în genunchi cu fruntea la pământ, în ciuda vârstei şi a bolii. Fără nici o ornamentaţie artistică, slujba te umple pe nesimţite de încredinţarea lăuntrică a celor ce vor să fie şi deja sunt în inima iubitorilor de Hristos.
De multe ori, din nepricepere, vorbim lucruri nepotrivite despre aceşti părinţi, pe care încercăm să-i adaptăm convingerilor şi trăirilor noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu părintele Adrian, a cărui prezentare într-o revistă, pe care altfel o citesc cu plăcere, s-a transformat în prilej de parti pris politic şi a lăsat în urmă persoana duhovnicului. Cu siguranţă că şi orice comentariu al meu ar face nedreptate cuvintelor părintelui Adrian, din cauza percepţiei mele duhovniceşti înguste. De aceea am socotit că cel mai bine este să las cuvintele aşa cum au fost ele rostite, în chilie şi în biserică, într-un început de noiembrie vântos şi înzăpezit.

Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor... Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.

Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.

Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti...

Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.


Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.

Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.


Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.

Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.

La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.

Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.

L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.



8 comments:

Anonymous said...

de unde sunt cuvintele astea ?

Paul Slayer Grigoriu said...

Dintr-o convorbire pe care am avut-o, la invitatia unui grup de prieteni, weekendul trecut, cu parintele Adrian.

Anonymous said...

aha. frumos. asteptam continuarea ;)

Anonymous said...

Cum se rugau deţinuţii de la Aiud pentru cei care îi torturau: "Doamne, Iisuse Hristoase, Tu Care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc şi pe toţi cei ce s-au căit pentru păcatele lor i-ai iertat, fă ca niciunul din cei ce ne urăsc şi ne prigonesc pe noi să nu pătimească ceva rău, din pricina noastră, la judecata Ta. Ci întoarce sufletele lor spre conştiinţa Adevărului şi dă-le lor pocăinţă adevărată, ca şi printr-înşii să se preamărească Preasfânt Numele Tău. Iar pe noi învredniceşte-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre slava Numelui Tău şi mântuirea sufletelor noastre! Amin."

Anonymous said...

Parintele Adrian loveste in realitate. Nici el nu stie de fapt cat de rau este in viata. Tot rationamentul sau este in duh si nu are cum sa greseasca. Insa cuvintele sale sunt blande pentru cei ce recunosc lucid sminteala din societate.
Oamenii sunt necopti, sunt incalziti la pieptul mamei lor, de accea spun ca este mai rau decat pot cuvintele sa spuna.
Sangele nu se vede dintr-un singur motiv: nu curge.
Orice persoana face tot ce-i sta in putinta sa se fereasca de rana.
Crucea lui Hristos a devenit un simbol al victoriei cand este unealta prin care diavolul desparte apele. Crucea trebuie venerata ca singura solutie, trebuie recunoscuta ca poarta a dumnezeirii dar ea sta la sfarsitul lumii diavolului. Cand un crestin apeleaza crucea trebuie sa fie convins si pregatit de curgere de sange.
Psalmii lui David si toate rugaciunile psalmodice ale Bisericii sunt in gura hristosilor sfinti nu in gura celor care au credit la banca. Cererile sunt de izbavire nu de continuare a vietii diavolesti duse.
Izbavirea nu vine decat prin Cruce oricat ar placea sau displacea asta oamenilor. Iar Crucea este ultima si cea mai perfecta arma a diavolului.
Biserica este pe cruce si asta nimeni nu o vrea descrisa si aprofundata.
Hiliasmul institutiilor - biserici, familii, nationalism, etc - decojeste cuvintele si artefactele umane de orice urma de stare creatoare. Creatia personala nu poate sta decat in raport cu ecuatia Adam - cadere - Intrupare - Cruce - Sf. Treime.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
heraasku said...

pentru marian.
Invierea nu este un concept. Invierea este o stare de la care am cazut si la care vom ajunge. Adica ecuatia despre care am vorbit nu e, scolastic vorbind, o tantra. Este un accent pertinent in informatia totala ce ne parvine.
Frazele mele nu sunt concluzii la experienta mea culturala si existentiala. Ele sunt respirari, poate in sensul lui Nichita. Cam de asta are nevoie un crestin astazi, sa respire. Este prea mult trait intr-o atmosfera vascoasa ce-i permite sa se innece si sa fie salvat. Ii place la nebunie sa fie salvat.

Anonymous said...

Am fost si eu acum un an la Manastirea Lainici si am urcat si la schitul parintelui Adrian.Ai o traire minunata cand ajungi acolo,ti se umple sufletul de bucurie si pace!Este o persoana extraordinar de intelgienta si are o credinta greu imaginabila. ramas .Imi spnea si mie ca ne aflam in vremea Antihristului...