Ura vindecă? (Citind Scara, II)

„Să fim atenţi la noi înşine ca nu cumva spunând că umblăm pe drumul cel strâmt şi greu, să fim înşelaţi urmând pe cel larg şi uşor. Semnele după care vei recunoaşte drumul cel strâmt sunt: înfrânarea de la mâncare, nedormirea, oprirea de la a bea apă multă, lipsirea de pâine, înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine, îndurarea batjocurilor, ironiilor, insultelor, tăierea voii proprii, suportarea ofenselor, nemurmurarea la dispreţ, împotrivirea la mândrie, răbdarea curajoasă a nedreptăţii, nesupărarea pe cel care te vorbeşte de rău, nemânierea faţă de cel ce te nesocoteşte, smerirea de sine atunci când eşti osândit”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul II)
Deşi vorbeşte undeva despre supremaţia căii monahale, iată, aici Sfântul Ioan Scărarul ne pune în faţă mijloace de a merge pe calea cea strâmtă a mântuirii care sunt la îndemâna tuturor. Şi dacă în prima parte este vorba despre exerciţii ascetice, pe care fiecare le face după măsura lui, neexistând practic o normă universal valabilă, odată cu „înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine” începe lista faptelor contrare egoismului. Dacă le facem pe acelea – în Hristos – suntem adevăraţi ucenici ai Domnului. Altfel, doar ne înşelăm că am fi buni, aşa cum ne place tot mai mult să credem. Este aici, cred, şi posibilitatea de a transfigura pornirea firească a mâniei, care adesea ne duce spre păcat. „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4, 4), spune Psalmistul, dar cum putem să nu păcătuim când ne cuprinde furia? Nelăsând ura să se manifeste împotriva semenilor noştri, ci întorcând-o împotriva noastră, a păcatelor noastre, a „omului cel vechi”. Doar aşa mânia poate deveni vindecătoare („hate heals, you should try it sometimes”, spune un vers Slayer, dar, ne învaţă Părinţii, doar când urâm păcatul ce sălăşluieşte în noi).
Această ură faţă de sinele cel vechi al omului trebuie însă totdeauna echilibrată cu dragostea pentru Hristos, altfel riscă să se transforme în deznădejde. Părintele Porfirie (Capsocalivitul) ne învaţă: „Nu este sănătos să se întristeze cineva peste măsură pentru păcatele sale şi să se răzvrătească împotriva sinelui său cel rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea şi dezamăgirea sunt lucrul cel mai rău. Sunt cursa satanei, ca să-l facă pe om să-şi piardă bunăvoirea către cele duhovniceşti şi să-l aducă la deznădejde, la nepăsare şi moleşeală. Atunci omul nu poate să facă nimic; este scos din folosinţă. Zice: ‚Sunt păcătos, întinat, sunt asta, sunt aia, n-am făcut asta, n-am făcut aia... Trebuia atunci, n-am făcut atunci, acum nimic... Se duc anii mei, s-au pierdut, nu sunt vrednic’. Îi creează un complex de inferioritate, o neroditoare nimicire de sine; toate pentru el sunt cocioabe. Ştiţi ce lucru greu e acesta? E falsă smerenie. Toate acestea sunt semne ale unui om deznădăjduit asupra căruia s-a înstăpânit satana. Omul ajunge în punctul în care nu vrea nici să se împărtăşească, socotind că este nevrednic de toate. Se străduieşte să-şi nimicească activitatea, sinele, devine nefolositor. Aceasta este cursa pe care satana o întinde pentru ca omul să-şi piardă nădejdea în iubirea lui Dumnezeu. Sunt lucruri înfricoşătoare, potrivnice duhului lui Dumnezeu”.
Cred că starea descrisă aici este unul dintre simptomele cele mai frecvente ale bolii de care suferă lumea în care trăim şi noi înşine. Pentru marea noastră păcătoşenie şi neputinţă, în loc să ne întoarcem către Dumnezeu, cu puţinul nostru, cădem în disperare şi ne lăsăm în voia lucrurilor. „Oricum ajungem în iad”. „Eu ştiu că sunt ‚varză’, nu mai am ce face, merg mai departe aşa”. E golul interior pe care, când nu mai putem să îl negăm, nici nu încercăm să-l umplem. Suntem fără milă faţă de semenii noştri şi de aceea credem că şi Dumnezeu e la fel. Părintele Porfirie spune însă: „Şi eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjeşte prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit!”
E o lecţie foarte grea, şi poate că e nevoie de toată viaţa pentru a o învăţa. Suntem îndemnaţi să practicăm dispreţul faţă de noi înşine, dar pe de altă parte să nu disperăm. Pare o contradicţie şi, într-o logică strict omenească, aşa şi este. Rezolvarea, aşa cum ne arată acelaşi blând părinte Porfirie, contemporanul nostru, stă în cuvintele unei rugăciuni pe care o rostim înaintea Sfintei Împărtăşanii, a Sfântului Simeon Noul Teolog: „Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă”.