Thursday, February 21, 2008

Citind "Scara" (III)

„Înstrăinarea sau exilul de bunăvoie este părăsirea fără revenire a tot ceea ce în patrie ne împiedică să atingem scopul nostru, care este realizarea pietăţii. Înstrăinarea este o punere de frâu obiceiurilor, înţelepciunea care rămâne, inteligenţa care nu se arată lumii, viaţa ascunsă, scopul nevăzut, meditaţia interioară, cauza dorului dumnezeiesc, bogăţia dragostei, lepădarea slavei deşarte, adâncul tăcerii.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul III)
Din nou şi din nou, ce se spune despre călugărie se aplică şi vieţii în lume. Căci şi aici, rugăciunea se face tot în singurătate, şi astfel, într-o anumită măsură, tot omul ce se roagă e monah. „Înstrăinarea”: renunţarea la tabieturile care ne-au devenit atât de importante încât le preţuim mai mult decât pe oameni şi ajungem să-l urâm pe cel care ne scoate din ele, indiferent de motiv sau, deşi facem pe cucernicii, suntem deranjaţi când trebuie să ne rugăm altcândva decât în timpul liber pe care ni l-am fixat exact pentru aceasta, astfel încât să nu se suprapună cu somnul, serialul, ieşirea în oraş sau orice alt obicei mărunt care n-ar avea nimic rău în sine, dacă nu l-am transforma în idolaş. „Inteligenţa care nu se arată lumii” ne apare ca o anomalie, căci zi de zi ni se spune că afirmarea de sine e scopul suprem, şi atunci orice bogăţie – intelectuală, în cazul de faţă – nu pare a avea sens decât dacă facem paradă de ea. Dar inteligenţa care nu se arată lumii e singura care foloseşte de fapt la ceva, căci nu se iroseşte în nesfârşite demonstraţii, ci rodeşte în convorbirea cu Dumnezeu. Oricare ne-ar fi felul de viaţă, avem nevoie să ne înstrăinăm de toate, dacă nu vrem să ajungem, mai devreme sau mai târziu, să nu mai ştim nimic despre noi înşine, despre adâncul nostru, şi să devenim străini faţă de noi înşine, cum spune un vers Iron Maiden („but now it seems I’m just a stranger to myself).
„Acest gând, adică înstrăinarea de ai săi, care necăjeşte întru început fără întrerupere şi cu putere pe cei iubiţi de Domnul, îi împinge oarecum ca într-un foc ceresc, îndemnând pe iubitorii unui astfel de bine spre scopul simplităţii şi nevoirii. Dar pe cât este de mare şi vrednic de laudă acest gând, tot pe atât este trebuinţă de discernământ spre a-l realiza. Căci nu orice înstrăinare este bună, chiar de-ar fi dusă la maximum. Dacă orice profet este necinstit în patria lui, după cum spune Domnul (Matei 13, 57), să luăm aminte ca nu cumva înstrăinarea să ne devină pricină de slavă deşartă.” (ibidem)
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în mod deosebit despre călugării care, retraşi în mânăstire, se îndepărtează cu totul de rude şi apropiaţi şi suferă mult din pricina ispitelor ce-i îndeamnă să se întoarcă la familie. Este desigur greu de suportat şi mai cu seamă greu de înţeles cum o religie a iubirii are, printre manifestările sale de căpetenie, una care cere depărtarea de oamenii iubiţi şi care aduce cu sine, în mod firesc, durerea provocată de această depărtare. Ar fi mult de vorbit aici şi nu mă încumet să explic un lucru pe care, deşi intelectual îl intuiesc, nu-l experimentez prin trăire. Va fi deci suficient să spunem că monahul, prin trăirea în Dumnezeu şi prin jertfa pe care o face, ajută mai mult lumea şi îi ajută implicit pe ai săi prin rugăciunea şi trăirea sa.
Cât despre noi, ceilalţi, avem nevoie de înstrăinare, iar când singurătatea după care tânjim toţi mereu din când în când se umple de Dumnezeu – Care nu aşteaptă decât o chemare ca să vină – rugăciunea noastră se revarsă asupra tuturor. Uneori de la distanţă iubim mai bine, pentru că avem şi perspectiva. Ajungem să ne cunoaştem mai îndeaproape pe noi înşine, îi cunoaştem şi pe ceilalţi, toate ca dar al Bunului Dumnezeu, Care ni se face cunoscut la rândul Lui. Dar cuvintele ce încheie acest fragment sunt de o mare importanţă. Ispita cea mai mare a diavolului – după cum bine a înţeles şi realizatorul filmului „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino şi Keanu Reeves – este slava deşartă. Orgoliul, mândria prin care el însuşi a căzut. De aceea, orice am face pentru Dumnezeu, să privim ca pe un dar de sus, aşa cum este, şi să nu ne mândrim cu realizările noastre. Credinţa trebuie practicată şi, dacă circumstanţele o cer, propovăduită cu putere, dar totul delicat, cu discreţie şi cu o deosebită smerenie. „Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

7 comments:

Marian MHM said...
This comment has been removed by the author.
DANA said...

Daca Dumnezeu le sta impotriva celor mandri si le da har celor smeriti... inseamna ca nu ma aflu printre cei norocosi! Da, pentru ca eu sunt mandra; mandra de realizarile mele, mandra de versurile cu rima sau de cele fara rima pe care le creez cateodata, mandra ca sunt visatoare si mandra ca stiu sa fac multe lucruri cu pricepere, implicare si dedicare! Sunt mandra de cateva laturi ale mele care-mi sunt native si de altele pe care mi le-am dezvoltat si imbogatit cu multa munca si rabdare! Imi place ca ceilalti sa vada, sa recunoasca si sa stie lucrurile astea despre mine , iar cel care are curajul sa spuna ca nu-i mandru de realizarile lui, ca nu are nevoie sa se hraneasca cu recunoasterea celorlalti...este un fals! Toti facem, mai mult sau mai putin constient, lucruri pentru ceilalti spunand ca asta e unica destinatie: pentru ceilalti! Nu-i adevarat: orice lucru facut de om are o samanta de egoism , desi la suprafata se vrea a fi pur altruist! Ti-ai pus vreodata intrebarea, cititorule, de ce scrie cineva o carte? Si te-ai mai intrebat tu oare de ce fac oamenii copii? Si te-ai oprit un pic in vartejul firescului sa te-ntrebi de ce ii da cineva un corn unei batrane care cerseste la coltul strazii? Si te-ai mai intrebat tu, privitorule, de ce au pictat marii pictori ? Si-as putea continua...
Sa aveti mereu puterea de a va recunoaste si asuma bucatica de egoism si mandrie ca sunteti ceea ce sunteti pentru ca sunteti! Fara a sari calul, bineinteles...si nu uitati ca acesta poate fi sarit la diferite "altitudini":))

DANA said...

Si am uitat sa mentionez ca mie mi-a placut foarte mult 'Avocatul Diavolului'...

Paul Slayer Grigoriu said...

Smerenia e cheia intregii vietuiri crestine. Ne putem bucura de cele pe care le avem, desigur. Dar de ce sa ma mandresc de ceva pe care l-am primit? Si, astfel, sa uit sa fiu recunoscator... Pentru ca si de am muncit noi, munca ne e rasplatita prin insusi rezultatul ei, insa, pe de alta parte, "de n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste" (Psalm 126, 1). Iar daca spui ca nu exista nimeni care sa nu fie mandru, care sa nu se hraneasca cu recunoasterea celorlalti, te indemn sa cauti orice poti citi despre Sfantul Siluan Athonitul. Sau despre Hristos Insusi, Care de atatea ori a respins recunoasterea celorlalti. Cat despre mine, sunt fara indoiala mandru - si stiu ca pacat este aceasta - dar putinul pe care l-am scris la viata mea, fie ca a fost vorba despre literatura sau muzica, nu l-am scris pentru recunoasterea celorlalti. You can take my word for it.

Anonymous said...

nu facem copii din egoism, ştii oare Dana, câte resopnsabilităţi şi cate renunţări de sine implică un copil, îi facem din iubire, iubeşti mica sămânţă care creşte în tine, eşti copleşit de teamă că nu vei fi bun pentru misiunea de parinte, te gândeşti la sufletul ce ţi-a fost încredinţat de Bunul Dumnezeu şi te simţi covârşit de cele ce vor veni şi nedemn de darul ce ţi s-a dat, un Suflet! Şi nu mă mândresc că uite ce grozav e copilul meu pt că ştiu că cele bune şi frumoase sunt lucrarea lui Dumnezeu, iar în cele ce nu-mi plac la copilul recunosc defectele mele şi greşelile mele. La fel cu cele foarte puţine care sunt bune şi frumoase în mine, nu sunt ale mele sunt ale lui Dumnezeu şi mă cutremur că şi cu acestea dau greş pentru că în loc să le cresc, le stric şi nu fac nimic să mă îmbunătăţesc.

oana said...

nu sunt anonymous sunt oana, mă ngândesc să nu ne confundăm între noi, anonimii care vor mai comenta

alphaspiral said...

renuntarea la ego este secretul vietii armonioase, dupa crestini, hindusi, si cred ca multi altii...trebuie sa ne inchidem mintea si sa ne deschidem inima, in inima nu exista ego ci doar iubire (Dumnezeu)