Citind "Scara" (III)

„Înstrăinarea sau exilul de bunăvoie este părăsirea fără revenire a tot ceea ce în patrie ne împiedică să atingem scopul nostru, care este realizarea pietăţii. Înstrăinarea este o punere de frâu obiceiurilor, înţelepciunea care rămâne, inteligenţa care nu se arată lumii, viaţa ascunsă, scopul nevăzut, meditaţia interioară, cauza dorului dumnezeiesc, bogăţia dragostei, lepădarea slavei deşarte, adâncul tăcerii.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul III)
Din nou şi din nou, ce se spune despre călugărie se aplică şi vieţii în lume. Căci şi aici, rugăciunea se face tot în singurătate, şi astfel, într-o anumită măsură, tot omul ce se roagă e monah. „Înstrăinarea”: renunţarea la tabieturile care ne-au devenit atât de importante încât le preţuim mai mult decât pe oameni şi ajungem să-l urâm pe cel care ne scoate din ele, indiferent de motiv sau, deşi facem pe cucernicii, suntem deranjaţi când trebuie să ne rugăm altcândva decât în timpul liber pe care ni l-am fixat exact pentru aceasta, astfel încât să nu se suprapună cu somnul, serialul, ieşirea în oraş sau orice alt obicei mărunt care n-ar avea nimic rău în sine, dacă nu l-am transforma în idolaş. „Inteligenţa care nu se arată lumii” ne apare ca o anomalie, căci zi de zi ni se spune că afirmarea de sine e scopul suprem, şi atunci orice bogăţie – intelectuală, în cazul de faţă – nu pare a avea sens decât dacă facem paradă de ea. Dar inteligenţa care nu se arată lumii e singura care foloseşte de fapt la ceva, căci nu se iroseşte în nesfârşite demonstraţii, ci rodeşte în convorbirea cu Dumnezeu. Oricare ne-ar fi felul de viaţă, avem nevoie să ne înstrăinăm de toate, dacă nu vrem să ajungem, mai devreme sau mai târziu, să nu mai ştim nimic despre noi înşine, despre adâncul nostru, şi să devenim străini faţă de noi înşine, cum spune un vers Iron Maiden („but now it seems I’m just a stranger to myself).
„Acest gând, adică înstrăinarea de ai săi, care necăjeşte întru început fără întrerupere şi cu putere pe cei iubiţi de Domnul, îi împinge oarecum ca într-un foc ceresc, îndemnând pe iubitorii unui astfel de bine spre scopul simplităţii şi nevoirii. Dar pe cât este de mare şi vrednic de laudă acest gând, tot pe atât este trebuinţă de discernământ spre a-l realiza. Căci nu orice înstrăinare este bună, chiar de-ar fi dusă la maximum. Dacă orice profet este necinstit în patria lui, după cum spune Domnul (Matei 13, 57), să luăm aminte ca nu cumva înstrăinarea să ne devină pricină de slavă deşartă.” (ibidem)
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în mod deosebit despre călugării care, retraşi în mânăstire, se îndepărtează cu totul de rude şi apropiaţi şi suferă mult din pricina ispitelor ce-i îndeamnă să se întoarcă la familie. Este desigur greu de suportat şi mai cu seamă greu de înţeles cum o religie a iubirii are, printre manifestările sale de căpetenie, una care cere depărtarea de oamenii iubiţi şi care aduce cu sine, în mod firesc, durerea provocată de această depărtare. Ar fi mult de vorbit aici şi nu mă încumet să explic un lucru pe care, deşi intelectual îl intuiesc, nu-l experimentez prin trăire. Va fi deci suficient să spunem că monahul, prin trăirea în Dumnezeu şi prin jertfa pe care o face, ajută mai mult lumea şi îi ajută implicit pe ai săi prin rugăciunea şi trăirea sa.
Cât despre noi, ceilalţi, avem nevoie de înstrăinare, iar când singurătatea după care tânjim toţi mereu din când în când se umple de Dumnezeu – Care nu aşteaptă decât o chemare ca să vină – rugăciunea noastră se revarsă asupra tuturor. Uneori de la distanţă iubim mai bine, pentru că avem şi perspectiva. Ajungem să ne cunoaştem mai îndeaproape pe noi înşine, îi cunoaştem şi pe ceilalţi, toate ca dar al Bunului Dumnezeu, Care ni se face cunoscut la rândul Lui. Dar cuvintele ce încheie acest fragment sunt de o mare importanţă. Ispita cea mai mare a diavolului – după cum bine a înţeles şi realizatorul filmului „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino şi Keanu Reeves – este slava deşartă. Orgoliul, mândria prin care el însuşi a căzut. De aceea, orice am face pentru Dumnezeu, să privim ca pe un dar de sus, aşa cum este, şi să nu ne mândrim cu realizările noastre. Credinţa trebuie practicată şi, dacă circumstanţele o cer, propovăduită cu putere, dar totul delicat, cu discreţie şi cu o deosebită smerenie. „Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).