La cinema, ca în liceu (varianta integrală)

Noi îi spunem streetdrink. E o formă vag organizată de întâlnire stradală, cu câteva sticle de bere, vin sau votcă alături. Dar în primul rând e o rămăşiţă a nostalgiei după viaţa de liceu, când făceam toate lucrurile astea din senin, fără să le numim în vreun fel. Astăzi nu e foarte programat, nici foarte spontan. Nu e ipocrizie, pentru că ne simţim extraordinar, ne spunem mici adevăruri în faţă şi uneori ne certăm. Nu e nici sută la sută natural pentru că i-am dat un nume şi uneori îi fixăm date.
Cinematograful „Patria”, zice-se, va fi demolat. Nu ştiu cum sunteţi voi, ca să-l parafrazez pe povestitor, dar în ceea ce mă priveşte, vor pune moloz peste nişte amintiri. Ieşeam sâmbăta cu Alin, prietenul meu cel mai bun, la film. Începea la 7, noi eram la 6 în faţă la „Patria” şi făceam chetă până când strângeam bani de două bilete şi poate de două beri.
Vineri ne-am întâlnit cu un sfert de oră înainte, fiecare cu banii pregătiţi. N-a fost foarte spontan. Dar ipocrit n-a fost deloc.
„Asterix la jocurile olimpice” e, în ciuda previziunilor sumbre de pe blogul prietenului Ţache, un film foarte simpatic. Toţi 12 am fost de aceeaşi părere, încă de la prima scenă, când am început să aplaudăm ca pe stadion, iar eu să arunc cu monede vechi de la balcon în spectatorii de la parter. „Porumbelu’ ăsta a venit să anunţe că a apărut un nou album Raizingşadouuu”, a strigat Marian. Şi iacă aşa am început să ne amestecăm în povestea lui Obelix-Depardieu şi a lui Cezar-Alain Delon. Câţiva au stat liniştiţi, alţii şi-au forţat reacţiile. Ţache, care altfel îşi cultivă imaginea respectabilă, a râgâit tot filmul şi a spart o pungă de popcorn al cărei conţinut s-a vărsat pe jos într-un covoraş alb-gălbui. Am fluierat, am făcut comentarii idioate cu voce tare, ne-am stropit şi am aruncat cu chips-uri şi sticle goale de plastic unii într-alţii. „Voi sunteţi mult mai bătrâni decât vă ştiam”, ne-a spus rânjind Alina, care nu are decât 22 de ani. „Păi glumele astea cu pup-o băăăă sunt din vremea lui tata”. La sfârşit – am plecat cât am putut de repede, ceea ce nu înseamnă foarte repede – am concluzionat: „Bă, da’ filmul a fost chiar drăguţ!” „A fost cu Asterix şi Obelix, normal că a fost mişto”, a răspuns Bitch.
Unii îi spun pierdere de vreme. Am umblat din local în local, dar peste tot era plin, aşa că am ajuns în Cişmigiu, lângă Podul de Nuc, ne-am aşezat pe o bancă şi am început să bem vin. Chiar şi fostul golan Ţache, astăzi om civilizat, ni s-a alăturat. Pentru 10 minute, dar a fost acolo. Moe s-a tăiat în încercarea de a folosi o cheie pe post de tirbuşon. Am plecat spre case râzând cu toţii. Doar pornisem de la Asterix şi Obelix. Sau poate un pic mai din urmă... Noi îi spunem streetdrink, dar ştim că e un pic mai mult. Printre planificări şi agende, un crâmpei de copilărie, un strop de sinceritate. Noi credem că e un pic de libertate. Voi puteţi să-i spuneţi cum vreţi.

(Participanţii, pentru posteritate: Tudor „Ţache” Dăescu, Alex „Grasu’” Ştefan, Dan „Bitch” Bădescu, Tereza Holtier, Alina Cruceru, Diana „Mad” Diaconescu, Ionuţ „Moe” Moşneanu, Aurelia Moşneanu, Marian „Prietenii rockului” Stanciu, Oana, Bogdan Ciociu, Paul Slayer Grigoriu)