Friday, March 28, 2008

Jurnal athonit de călătorie (II)

La ora 1.30 se aude toaca şi o voce care cheamă la rugăciune. Ne mişcăm încă grei de somn pe holul slab luminat, apoi prin curtea mare a mănăstirii, până la biserica de la etaj. Singura lumină vine de la lumânările din dreptul icoanelor şi al altarului, iar siluetele călugărilor mai mult se ghicesc. Ne luptăm cu somnul şi cu slavona, din care prindem frânturi, şi asociind cuvintele răzleţe cu gesturile rituale, ne dăm seama de momente din rugăciune. Dar rugăciunea e aici dincolo de cuvinte, în însăşi starea de jertfă şi închinare adusă lui Dumnezeu. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale; aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care împodobeşte slujbele Postului Mare, însoţită de mătănii mari şi mici. Citiri din Psaltire, cântări – corurile ruseşti de negrăită frumuseţe – doxologie. Totul durează 6 ore. Mergem apoi la trapeză, unde bem ceai fierbinte şi mâncăm măsline cu pâine athonită, neagră şi albă. Înainte de a pleca, trecem pe la magazin, unde un părinte tânăr ne deschide prietenos toate încăperile şi apoi ne lasă singuri, să cotrobăim cât vrem. Printre cumpărături, ne mai dă şi câteva mici daruri: icoane cu Sfinţii Romanovi şi Sfinţii Chiril şi Metodie. Apoi ne roagă insistent să acceptăm un ceai sau o cafea. Mergem în depozitul de cărţi şi obiecte bisericeşti, primim trataţia completată de puţin rahat şi rămânem cu doi ucraineni, dintre care unul ştie germana, în timp ce părintele se întoarce la magazin. Cum am spus, părinţii nu au vreme de zăbavă. La plecare ne luăm rămas bun şi primim binecuvântarea lui şi a unui alt călugăr mai bătrân.
Drumul de munte, cu urcuş destul de lin pe potecile înguste, ne duce prin poieniţe şi pădure, pe stânci şi pietriş. La un moment dat traversăm un râu ce curge în prăpastie şi uneori, privind spre coastă, zărim marea. Vremea e închisă şi spre sfârşitul etapei plouă răzleţ. Tot peisajul, înverzit deja de primăvară, e destul de sălbatic şi doar indicatoarele cu săgeţi ne amintesc că pe aici trec călugări sau pelerini. Din frunziş se aud foşnetele făcute de micile animale ce locuiesc nestingherite în desişurile Sfântului Munte. Ieşim pe un drum de maşină şi pe ultima porţiune opresc două autoutilitare conduse de călugări şi ne urcăm în cabine şi remorci până la Dafni.
Dafni este principalul port al Muntelui Athos. Aici vin şi de aici pleacă vapoare şi şalupe, iar administraţia este asigurată, în mare, de mireni. Câteva pontoane de acostare, casele de bilete şi magazinele compun întregul peisaj. La anumite ore, autobuze mari îi duc pe călugări, pelerini şi turişti către diferite destinaţii în munte. În magazine poţi cumpăra icoane, cd-uri şi casete cu muzică bisericească (foarte multe cu celebrul cor călugăresc de la mănăstirea Simonos Petras), tămâie, mir, cărţi religioase, hărţi ale muntelui dar şi de-ale gurii. Găsesc, printre altele, o carte în engleză despre părintele Cleopa şi traduceri româneşti ale scrierilor Cuviosului Paisie Aghioritul. Pătrunderea tot mai accentuată a celor care vin aici ca simpli turişti este ilustrată de conservele de carne din magazinul universal (călugării athoniţi nu mănâncă decât o dată pe an, de Paşte, carne, şi aceea este de regulă de miel), unde, sub tejghea, vânzătorul are şi câteva cartuşe de ţigări. Altfel, toiegele, uleiul de măsline, mierea sau vinul completează acest arsenal de mărfuri mai mult sau mai puţin legate de Athos. Aici ne despărţim: doi dintre noi merg la Simonos Petras, restul se îndreaptă către Prodromu. Profit de prezenţa noastră aici pentru a cumpăra iconiţe pentru cei de acasă şi un CD cu slujba Sfântului Siluan, apoi mă urc alături de tovarăşii de drum în autobuzul care ne duce la capătul primei etape, Karies, capitala Sfântului Munte.
Drumul accidentat care şerpuieşte adesea pe marginea prăpastiei m-a speriat destul când am fost aici pentru prima dată, în 1999, aşa că acum dorm liniştit până la destinaţie. Karies pare chiar mai înghesuit decât Dafni, cu aceleaşi magazinaşe de obiecte bisericeşti şi o sumedenie de microbuze, gata să meargă în toate direcţiile. Întâlnim un alt român care merge tot spre Prodromu, pentru a sta de vorbă cu duhovnicul schitului, părintele Iulian. În plus, şoferul e tot român. Şi ca să ne simţim cu adevărat între ai noştri, auzindu-ne vorbind în limba maternă, un călugăr înalt şi bine făcut, de vreo 40 de ani, cu figură aspră de ascet, se apropie de noi şi intră în vorbă cu noi, povestind cum a petrecut doi ani la Prodromu şi apoi s-a retras la o chilie, cu încă doi părinţi, nu departe de Karies.
La Prodromu, schitul românesc ce ţine de Marea Lavră, ne întâmpină părintele Serapion, un călugăr din partea Sihăstriei, între 40 şi 50 de ani, cu o răbdare de aur, care răspunde tuturor întrebărilor noastre obositoare (la cât e slujba? dar masa? părintele Nectarie mai trăieşte? cât costă cartea asta? putem lăsa pomelnice?), ne arată camera unde vom locui şi ne trimite la trapeză să mâncăm, deşi ora singurei mese zilnice pe care o iau părinţii în această perioadă a trecut demult. După ce aruncăm o privire de jur împrejur, un tânăr frate, Gavriil, care a studiat teologia în România, a făcut un master în Salonic şi a ales apoi călugăria în Sfântul Munte, ne duce să ne arate împrejurimile. Prodromu este unul dintre locurile cele mai aspre din Athos, iar acest lucru e favorizat şi de poziţionarea schitului, pe marginea unei stânci în josul căreia bat valurile mării, într-un loc unde vânturile sunt printre cele mai reci. Pe peretele stâncii, abrupt şi fără vegetaţie, se află o peşteră mai veche decât schitul. Astăzi, la ea duc nişte trepte, dar pe vremuri, ascetul care petrecea aici în post şi rugăciune venea la ea direct pe peretele muntos, ajutându-se de nişte pironi de fier pe care tot el îi bătuse acolo. Cândva general roman, acest mare părinte, Sfântul Atanasie Athonitul, s-a hotărât să se călugărească în Sfântul Munte, alături de alt general, Nichifor Focas. Sfântul Atanasie a ajuns aici primul, într-o perioadă în care nu exista viaţă de obşte, ci călugării trăiau răsfiraţi, cu câte un duhovnic. Cu putere de sus şi cu iscusinţa dobândită în armată, sfântul i-a strâns în prima şi cea mai mare mănăstire, Marea Lavră, în cea de-a doua jumătate a secolului XI. Dar nemaiavând la un moment dat provizii şi văzând cum călugării riscau să moară de foame, stareţul le-a dat tuturor drumul să plece încotro vor vedea cu ochii şi să încerce să caute cele necesare pentru a supravieţui. Pe când rătăcea şi el trist pe cărările muntelui, a întâlnit, spre marea lui mirare, o femeie. Era însăşi Maica Domnului, care l-a întrebat de ce nu a avut încredere în ea şi i-a spus să meargă înapoi în mănăstire, căci din acea zi ea va fi iconoama (administratoarea) ei. Şi ca să-şi întărească spusele, i-a poruncit Sfântului Atanasie să lovească stânca din faţa lui cu toiagul, iar de acolo a răsărit un izvor care curge până astăzi şi din care ne-am învrednicit şi noi să bem apă sfinţită. Şi, într-adevăr, din acea zi, mănăstirea nu a mai dus lipsă de nimic.
Între timp, tovarăşul Sfântului Atanasie nu şi-a mai putut împlini visul de a veni să se călugărească în Athos, căci armata romană l-a răsturnat pe împărat şi l-a pus în locul lui chiar pe acest Nichifor Focas, care din noua postură a ajutat mult Sfântul Munte. Atanasie, un om puternic la trup, care purta mereu pe sub haine o cruce de 3 kilograme, şi-a continuat asceza. Încercând să construiască o bisericuţă nouă în curtea mănăstirii, diavolii dărâmau noaptea tot ce făcea el ziua, până când a primit înştiinţare de sus că trebuie să facă biserica mai mică, astfel încât să o termine într-o singură zi. Odată lucrul săvârşit, a înfipt toiagul în pământ, şi după un timp acela a răsărit, şi fiind chiparos, însă înfipt cu vârful în jos, a crescut aşa. În zilele noastre, biologii l-au cercetat îndeaproape şi au confirmat minunea.
De multe ori, Sfântul Atanasie priveghea toată noaptea în rugăciune pe vârful muntelui şi cobora dimineaţa la peşteră. În acea vreme nefiind stabilite cu exactitate graniţele mănăstirilor, a făcut o înţelegere cu Pavel Xiropotamitul (de la mănăstirea Xiropotamu): amândoi aveau să slujească Sfânta Liturghie şi apoi aveau să se îndrepte unul către celălalt. La locul de întâlnire urma să fie trasată graniţa. Sfântul Atanasie era însă vânjos şi exersat din armată, şi a ajuns foarte departe. Pavel i-a reproşat că a trişat: „Nu ai ţinut toată slujba, ai dat doar binecuvântarea şi ai pornit la drum. De aceea, vei avea un sfârşit rău”. „Am fost cinstit, a răspuns Atanasie, şi pentru că nu m-ai crezut, nu vei muri în Sfântul Munte”. Amândouă profeţiile s-au împlinit. Pavel a fost prins de o furtună când se întorcea pe Athos şi, bolnav fiind, a murit pe vas. Iar peste Sfântul Atanasie s-a prăbuşit zidul unei biserici la care lucra şi timp de trei ore oamenii nu au putut să-l scoată de sub dărâmături. Erau în vremea aceea mulţi călugări din munte care se îndoiau de sfânt. Prea li se părea că îi mergeau toate, deci bănuiau că ar putea fi înşelat de diavol. Moartea lui i-a convins şi toţi au spus că a fost pedeapsa lui Dumnezeu. „Dar”, ne spune fratele Gavriil, „a fost de fapt un lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit doar pentru ca să-l slăvească şi mai tare pe robul Său”. Căci la un an după aceea, când părinţii pregăteau sărbătorirea unui praznic închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana mănăstirii, ea li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă mai sărbătoriţi pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie”. Astfel s-a vădit sfinţenia acestui mare om al rugăciunii, iar când patriarhul de la Ierusalim a vrut să dezgroape sfintele sale moaşte, din mormânt a ieşit foc, din cauza necredinţei celor care se îndoiseră de el. Şi de atunci nimeni nu a mai încercat să se atingă de trupul său. Însă peştera în care s-a rugat şi nevoit stă mărturie şi ocrotire a acestor locuri în care a statornicit viaţa aspră şi iubitoare în Hristos, sub acoperământul Maicii Domnului.

8 comments:

Marian MHM said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Vas, eu am gresit.

VORBARETU' said...

sa ajungi pe Munte si sa traiesti acolo cateva zile, este intr-adevar o experienta frumoasa...am ajuns la numai cativa metri de schituri, dar nu am avut voie sub nicio forma pe Munte...De ce? Dar nu mai vreau raspunsuri...
e adevarat ca nici pisici femele nu au voie?

Paul Slayer Grigoriu said...

Raspunsul l-am dat deja pe blog la Alex Radescu, il repet pentru ultima oara, pentru ca incerc sa iau exemplul Sfantului Siluan, care cand cineva insista in a nu "intelege", prefera tacerea: Maica Domnului a vrut asa, pentru ca monahii sa fie lipsiti de orice ispite si in liniste sa poata duce lupta rugaciunii pentru lumea intreaga.

Anonymous said...

nu le e lor, monahilor athoniti, mai usor sa fie curati, in absenta ispitei?
nu e calugaria alba mai grea?

mi.ar placea sa aflu parerea voastra.

alia

Paul Slayer Grigoriu said...

Cred ca va referiti la ce se numeste casatorie alba, atunci cand doi oameni sunt cununati dar traiesc ca frate si sora. Sigur ca Dumnezeu lucreaza cum vrea El, insa, in general, cred ca parintele Teofil Paraian da un raspuns potrivit in aceasta problema: "Daca te-ai apucat de ceva, fa pana la capat. Te-ai casatorit, vezi-ti de casatorie, altfel mergi la manastire".

Anonymous said...

sintagma am auzit.o pentru prima oara de la profa de filosifie, pe cand eram eleva (la acelasi liceu ca si tine). ce intelegea ea prin aceasta? intelegea atat calugarii care dupa desfiintarea multor manastiri au fost rearuncati in lume si au fost obligati sa traiasca dupa canoanele monahale, in mijlocul lumii, cat si pe cei care, laici fiind, incearca sa traiasca dupa randuieli monahale (greu!!!). tatal meu a avur o matusa calugarita, care a trait intr-o cascioara "chilie, cum i se spunea de catre toti" alaturata casei bunicilor, unde roiau 7 copii printre care si tata, iar mai tarziu, nepotii. iaca, ce greu trebuie sa ii fi fost "maicii" (ei nimeni nu ii mai spunea numele, atunci cand se referea la ea) sa pastreze tipicul vietii de monah.
la asta m.am referit, nu la cei casatoriti care nu fac sex unul cu altul, de parca ar fi in "wohngemeinschaft"...lol

PS. sorry, adineauri am postat gresit comentariul...

Paul Slayer Grigoriu said...

Ok, acum inteleg la ce te refereai. Cazuri ca cele mentionate de tine exista multe, chiar si in contemporaneitate. Pe langa Targu Neamt, parintele Proclu traieste intr-o baraca la marginea unui sat. Iar Sfantul Siluan Athonitul, fiind obligat sa se intoarca un timp in satul sau natal, a trait de asemenea intr-o coliba, dupa randuiala monahala. Insa imediat cum a putut, s-a intors in Sfantul Munte, si asta nu pentru ca in lume ispita era prea puternica - Sfantul Siluan era deja despatimit si deci nu mai suferea ispite trupesti - ci pentru tot canonul de asceza si vietuire pe care il presupune randuiala athonita. Este vorba despre inlaturarea oricarui fel de tulburare, iar pentru incepatori vederea femeilor poate fi un asemenea motiv. Pentru a-ti raspunde la intrebare, Sfintii Parinti ne invata sa luptam cu ispita atunci cand ne iese in cale, dar sa nu o cautam. Oricum, si in absenta ispitelor trupesti, demonii se lupta adesea cu ascetii de pretutindeni. Daca insa se intampla - nu din voia nevoitorului, ci din cauza imprejurarilor, ca in cazul matusii tale - sa trebuiasca sa traiesti intr-o lume care nu e prielnica starii tale calugaresti, Dumnezeu cauta sa te ajute in fel si chip si efortul tau e rasplatit. Poate de aceea Cuviosul Paisie Aghioritul scrie ca tinerii veacului nostru care isi pastreaza curatia vor avea cununi mucenicesti. Cat despre laicii care incearca sa traiasca precum calugarii, parintele Arsenie Papacioc le spune: "pai de ce nu veniti la manastire?"