Tuesday, April 8, 2008

Jurnal athonit de călătorie (IV)

Tăcerea nopţii este străbătută la ceas de rugăciune de bătaia toacei şi a clopotelor. În biserica mare călugării vin rând pe rând în timp ce cântările şi citirile – mai ales din Psaltire – cheamă uşor harul dumnezeiesc. Părintele Petroniu, bătrânul stareţ, deşi gârbovit de ani, citeşte şi el din cele ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. La sfârşit de slujbă, după ce ne mai odihnim un pic oasele trândave, ieşim la o plimbare printre ziduri şi părinţi. Osuarul schitului ne aminteşte de condiţia trecătoare a vieţii în trup, dar şi de sfinţenia celor care au vieţuit aici, căci, după istorisirile unui părinte, un călugăr urmărit cândva de demoni, probabil pentru călcarea poruncii duhovnicului, a scăpat de ei cum a păşit în cimitirul de la Prodromu. „Noi nu avem nevoie de reclamă. Cei care lasă aici pomelnice, dacă duc viaţă plăcută lui Dumnezeu, îşi văd rugăciunile împlinite şi astfel află ceva şi despre noi. Cine nu face voia lui Dumnezeu nu prea ajunge aici la sfârşitul zilelor sale. Sfinţenia de aici, lucrarea Sfântului Duh, îl alungă”. Fratele Gavriil ne vorbise cu o zi înainte despre rătăcirile lumii. „Înainte duşmanul era ateismul, acum pericolul cel mai mare vine de la răspândirea credinţelor orientale. Au venit aici oameni care ne-au lăsat acatist în care se rugau ‚tuturor entităţilor cereşti’. Sau alţii, în toată firea, care spuneau că harul se poate măsura. Cum să măsori harul, pe care Dumnezeu îl dă cum şi cui vrea El?”
Petrecem câteva clipe şi în atelierul de pictură al părintelui Modest, iar la ora 11 ne îndreptăm din nou spre biserică, unde, după Ceasuri, urmează Sfânta Liturghie a Darurilor Mai Înainte Sfinţite, care se săvârşeşte doar în Postul Mare, miercurea şi vinerea. Cu 20 de minute înainte de sfârşit, plecăm grăbiţi pentru a prinde maşina ce avea să ne scoată la drum, însă părintele Serapion iese după noi şi insistă să mâncăm înainte. Drumul cu microbuzul – şi acesta cu şofer român – ne duce întâi la izvorul Sfântului Atanasie, iar apoi la intersecţia de unde purcedem pe jos spre Schitul Lacu. Primăvara străluceşte peste Athos şi la tot pasul dăm de ierburi felurite, pe care unul dintre tovarăşii noştri de drum le recunoaşte. După mici urcuşuri şi coborâşuri întâlnim şi câţiva mulari (catâri), folosiţi pentru transportarea lemnelor. Poteca se îngustează şi coborâm pe un drum destul de abrupt prin pădure şi poieniţe, uitând un pic de oboseală când privim peisajul splendid, cu crestele munţilor un pic înceţoşate, relieful sinuos şi copacii de tot felul. Ultima parte, mai umbroasă, traversează un pârâu, apoi urcă abrupt până la biserica principală a schitului şi apoi până la poarta mai multor grădini pe care, traversându-le, ar trebui să ajungem la chilia „Bunavestire”. Schitul Lacu este format din mai multe chilii – de fapt corpuri de chilii - asemănătoare unor mici gospodării de ţară sau unor vile, cu paraclis, aflate la oarecare distanţă între ele, unde locuiesc câţiva călugări, cu un întâistătător. Slujbele din timpul săptămânii se săvârşesc la fiecare chilie în parte, în paraclis, iar duminica sau în sărbători toţi părinţii şi fraţii se strâng la biserica mare. Un frate ne arată un alt drum decât cel pe care îl ştia unul dintre noi şi o luăm pe un urcuş abrupt şi zigzagat care, pe cei cu condiţie fizică precară, printre care mă număr, îi dărâmă. După ce urcăm vreo 20 de minute, cel din vârful coloanei îşi dă seama că e drumul greşit, şi ne întoarcem pe altă cale, de astă dată la vale, până când ajungem la ţintă. Suntem cazaţi toţi cinci într-o cameră mică, cu paturi suprapuse, cu câteva cărţi într-un raft. Părintele Ştefan Nuţeanu, stareţul chiliei, este cel care a tradus în română scrierile Cuviosului Paisie Aghioritul şi cele despre el.
Împrejurimile seamănă cu adevărat cu o casă de ţară şi unora le amintesc de locuinţa bunicilor. Corpul de clădiri în L este înconjurat de o potecuţă pietruită, iar la unul dintre colţuri sunt micile clopote şi toaca, înainte de intrarea ce duce la paraclis, magazin şi trapeză. În continuare bucătăria şi, mai departe, locuinţele călugărilor şi fraţilor. Pe partea exterioară se ajunge la camerele de oaspeţi şi apoi la baie şi spălătorie. De jur împrejur se întinde valea care coboară când lin, când abrupt, spre depărtări. Pentru prima dată de când suntem în Munte, luăm cina în acelaşi timp cu vieţuitorii de aici. Un tânăr frate, Constantin, de numai 18 ani, ne cheamă în trapeză, unde, după rugăciune, mâncăm în tăcere legume fierte şi crude, salată, pâine, halva şi compot de piersici, în timp ce un călugăr citeşte tâlcuiri ale Psalmilor. Pe lângă noi se află aici în pelerinaj şi un alt grup din România, cu un preot de mir ca îndrumător duhovnicesc. Cu toţii invadăm micul magazin al chiliei de unde luăm cărbuni, mir şi tămâie din trandafir sălbatic sau mici portrete ale Cuviosului Paisie şi iconiţe, unele dăruite de părinţi, apoi admirăm mica librărie, însă hotărâm să nu ne mai încărcăm rucsacii. De data aceasta dormim pe săturate, pentru că aici Sfânta Liturghie începe abia la 7.
În afară de părintele Ştefan, un om puternic la voce şi la trup, de vreo 70 de ani, vieţuitorii chiliei „Bunavestire” sunt foarte tineri şi trec printr-o ucenicie de câţiva ani până când sunt tunşi în călugărie. „Cum te mai vede şi duhovnicul”, ne spune fratele Constantin. „Dacă stai aici şi eşti hotărât e una, dar dacă ba vrei să stai, ba să te întorci acasă, e altceva. Dar uite, cel care v-a întâmpinat e de un an aici, şi a vrut să devină călugăr, dar mai trebuie să aştepte, e prea devreme”. Toţi cei de aici, slabi şi cu feţe luminoase, intră pe rând în biserică şi se închină. Dimineaţa se slujeşte doar Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, fără alte slujbe introductive, împodobită de cântările venite din glasuri subţiri dar iscusite într-ale psaltichiei. După ce ne facem planul de drum, fratele Constantin ne cheamă să luăm o mică gustare, doar pentru pelerini, apoi părintele Ştefan ne binecuvântează şi ne dăruieşte iconiţe şi mici cărţi de învăţătură. Facem cale întoarsă spre drumul principal şi trecem din nou pe lângă un turn ce se înalţă izolat, mărturie părăginită a credinţei şi a trădării. În vremea sinodului de la Ferrara-Florenţa, unii călugări au semnat unirea cu catolicii. După moarte trupurile lor au început să împrăştie un miros insuportabil, astfel încât au fost dezgropaţi, găsiţi neputreziţi şi înhumaţi în altă parte, unde lucrul s-a repetat, până când au fost zidiţi într-o peşteră. La ultima dezgropare s-au făcut şi fotografii, iar un părinte care le-a văzut spune că nu a putut să doarmă o săptămână din cauza priveliştii înfiorătoare.
Călătoria de la Lacu la Filoteu este cea mai lungă, însă o bună parte mergem pe drumul bătătorit pentru maşini, cu pădurea în stânga şi marea în dreapta. La o intersecţie ne oprim osteniţi de mers şi de soare, până când se apropie o maşină cu remorcă. „Filoteu, Karakalu?” îi întreb pe părinţi. „Păi ori Filoteu, ori Karakalu.” „Filoteu.” „Nu, noi mergem la Karakalu.” „E bine şi acolo”, răspund, încredinţat că distanţa dintre cele două mănăstiri nu are cum să fie prea mare. După cum aveam să observăm printre hurducături crâncene, mă înşelasem, aşa că înainte de a merge mai departe, ne oprim să vizităm şi Karakalu. Auzind că suntem din România, călugării greci ne întâmpină cu mare bucurie în curtea mică şi pavată cochet, care aminteşte de străduţele din oraşele transilvănene. Ne închinăm şi apoi întrebăm de drum. Unul e mai lung şi mai uşor, al doilea mai scurt, mai umbros, dar mai greu. Îl alegem pe acesta din urmă şi pornim pe poteca împădurită şi abruptă. Aerul e răcoros, de jur împrejur verdeaţă, însă mergem greu. După vreo oră ieşim pe drumul pentru maşini şi intrăm în mănăstirea ca o fortăreaţă. La unul dintre etaje, de pe balconul comun, un călugăr tânăr şi slab, cu barba neagră şi ochi plini de bucurie şi zâmbet ne face semn să mergem spre locul unde vom fi întâmpinaţi şi repartizaţi în camere. E ultimul nostru popas athonit.

4 comments:

IT Psihoterapia said...

le-ai spus ca esti roaker? :)))

Paul Slayer Grigoriu said...

Doar unui parinte, cand a venit vorba.

IT Psihoterapia said...

si ce si-a soptit in barba?!

:)))

Anonymous said...

The best tenor said:
-Ce bucurie razbate in ultima scriere{Jurnal de calatorie}!
-Da, iubirea este chintesenta vietii, a relatiei, taria omeneasca in fata atator provocari, ispite, greutati,...!
-Cred ca faci omul, amicul, prietenul sa gandeasca ceva mai profund.See you soon!