Monday, May 26, 2008

Crez poetic

În poezie îmbrac sentimentele în simboluri pentru a le face accesibile altora. Nu însă prin generalizare. Un lucru este cu atât mai universal cu cât este mai particular, căci în timp ce trăirea personală, în ciuda – sau mai degrabă datorită – unicităţii fiecăruia dintre noi, are un subtil caracter universal, generalităţile ating vag suprafaţa comună, dar în adâncime nu au ecou în nimeni.
Veşmântul simbolurilor şi al metaforelor nu e altceva decât aprofundarea trăirii printr-o intensă personalizare, cu referire directă atât la tine însuţi, poet, cât şi la eternul celălalt. Nu am putut niciodată să scriu, să compun sau să cânt pentru concepte abstracte. „Omenirea” nu-mi spune nimic,omul de lângă mine e totul: tu, eu, Hristos. Creştinismul schimbă profund percepţia poetică. Dumnezeu întrupat, devenit om, creează posibilitatea unei relaţii de tip eu-Tu, incompletă înainte, din pricina limitării noastre şi a imposibilităţii unei legături personale desăvârşite cu un Dumnezeu fundamental diferit de mine. Poezia de după Hristos accede la absolut, pentru că absolutul este acum într-o Persoană umană. Dumnezeu S-a făcut om ca mine şi, prin El, întregul univers şi ceea ce este dincolo de el îmi este aproape, este aproapele meu. Efectul asupra poeziei duce la o transformare radicală. Experienţa mea personală, exprimată în forma creaţiei poetice, devine trăire universală, pentru că eu sunt unit cu toţi ceilalţi prin chipul comun al lui Hristos din noi. Chiar şi poeţii necreştini – sau cei care nu sunt explicit creştini – de după Hristos culeg, într-o anumită măsură, roadele noii viziuni, personalistă prin excelenţă. Deformările de toate felurile, care merg de la un subiectivism bolnăvicios, cu tendinţă schizoidă – rezultat final al individualismului nefiresc prin care ne ruped de semeni - , până la uniformizările absolutizante, nu anulează izvorul personalist al oricărei poezii de după Întrupare.
Lumina aceasta caut să o conştientizez şi în ea încerc să-mi scriu poezia. Nu îmi pun niciodată problema percepţiei în sensul de accesibilitate (şi cu atât mai puţin de vandabilitate). În măsura în care am eu însumi acces la ceea ce scriu, acest criteriu e realizat. Nu cred în separarea absolută a indivizilor, de aceea poeţii care scriu neinteligibil sub pretextul unei trăiri imposibil de împărtăşit fac, după părerea mea, un efort studiat pentru a nu fi înţeleşi şi sunt de aceea artificiali. Poezia, ca orice cuvânt, are mai multe niveluri de înţelegere. Nici eu însumi nu înţeleg până la capăt tot ce scriu, însă oricine înţelege câte ceva. Şi în poezie – care este în esenţă cântec şi trăire – sensul cel mai adânc e dincolo de cuvinte. Se experimentează, nu se explică din punct de vedere conceptual. Ca rugăciunea, a cărei formă supremă e tăcerea în care vorbeşte, fără cuvinte, Dumnezeu.
Forma riguroasă a clasicismului era rodul unei ordini în plan spiritual. Romantismul introduce dezordinea şi aşa apare conflictul între o formă din ce în ce mai liberă şi una care insistă să se păstreze în tipare, dar îşi pierde treptat fondul. Astăzi refuzul formei şi cultul haosului în creaţie nu sunt decât expresii ale unui formalism feroce, ale unei ideologizări brutale a artei, ale unui avânt stupid prin care tot ce nu e recent e socotit automat desuet, depăşit, reacţionar. A te lepăda de tot ce e vechi şi constrângător poate fi necesar într-un punct al vieţii şi al creaţiei, dar a permanentiza o primenire de acest fel şi a o transforma din proces aproape organic în dogmă e o violare a naturii. Te goleşti de toate pentru a te umple de altceva. Chiar şi de unele dintre cele aruncate, integrate într-un nou sens. Golirea ca principiu de viaţă e însă fără îndoială sterilă. De aceea, în privinţa formei, refuz reţetele. Fondul o determină şi îmbinarea organică dintre cele două este singura mea preocupare.
Toată arta lumii se învârte în jurul a două teme fundamentale: iubirea şi moartea. În Hristos amândouă sunt transfigurate. Acelaşi lucru şi esenţial diferite. A iubi înseamnă moarte iar moartea aceasta este pârga nemuririi. Tot ce scriu s-ar putea rezuma la o frază, pe care o rostesc alternativ personajele dramei, dar care este posibilă doar prin Iubirea întrupată, răstignită şi înviată: te iubesc, şi de aceea nici tu, nici eu, nu vom mai muri.

5 comments:

Marian MHM said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Mi-e greu sa fac alegerea, mai ales ca acest crez poetic se refera la poezia pe care o scriu eu, nu la a celorlalti. Dar incerc sa spun ce-mi place.
Eminescu, chiar daca unora asta le va suna a cliseu. E poetul care rezoneaza cel mai mult cu mine din toata literatura lumii. Apoi, evident, toti marii autori consacrati, cu exceptia lui Marin Sorescu, care nu-mi displace, dar fie nu-l inteleg, fie nu vorbeste pe limba sensibilitatii mele.
Dosoftei, dintre creatorii de limba si poezie romana; Nichita Stanescu, dintre moderni; Bacovia, ca poet al adolescentei fiecaruia dintre noi - "Cuptor" ramane unul dintre cele mai tulburatoare tablouri din literatura noastra; desi este un poet a carui arta e contaminata si alterata adesea de doctrina rosie, socotesc ca si Labis atinge varfuri de expresivitate; o admir enorm pe Zorica Latcu (Maica Teodosia), poeta de mare rafinament si traire crestina, pe nedrept neglijata de critica zilei; Serban Foarta, tot dintre cei noi; si ca poezie ce m-a marcat, "Balada mortii" a lui Toparceanu. Sunt sigur ca am mai uitat.

alexander said...

bineinteles ca nu-l intelegi pe sorescu :)
Doar Tudor Gheorghe poate sa recite din Sorescu :)

Marian MHM said...
This comment has been removed by the author.
tharabostes said...

sublim...