Wednesday, July 2, 2008

Interviu cu Glenn Hughes (aparut in numarul pe iulie al revistei Maximum Rock)

A fost unul dintre pionierii îmbinării rock-ului cu elemente funk şi soul, influenţat de sound-ul „negru” Motown încă din perioada primei sale trupe cu o oarecare notorietate, Trapeze. A venit în Deep Purple în locul lui Roger Glover, dar a împărţit şi sarcinile vocale cu bluesman-ul alb David Coverdale, contribuind la sound-ul a trei albume memorabile, într-o componenţă rămasă în istorie ca Deep Purple Mark III şi Mark IV. Drogurile au fost la un pas să-l doboare, dar şi-a revenit când a descoperit ajutorul lui Dumnezeu. De atunci a participat la zeci de proiecte, alături de muzicieni ca Joe Lynn Turner, Tony Iommi sau David Coverdale, având şi o importantă carieră solo. După 40 de ani, a ajuns şi în România, la Sibiu. Iată ce mi-a povestit:

Ai spus mereu că Glenn Hughes este o îmbinare de rock, soul şi funk. Cu „First Underground Nuclear Kitchen” ai lansat cel mai funk album al tău. Ce stare de spirit te-a determinat să mergi în această direcţie?
E un album foarte cinstit. Am încercat mereu să fiu onest. Şi acest album nou e pentru mine ca o deschidere completă a trupului meu, ca să poţi vedea cine sunt. Glenn Hughes are multe laturi, dar elementele-cheie ale muzicii mele – dacă asculţi Deep Purple, Trapeze, dacă asculţi atent groove-ul şi felul în care cânt – sunt soul şi funk. Trebuie să accepţi acest lucru. Fanii mei l-au îmbrăţişat, am o mulţime de fani noi. E minunat. Cineva din Deep Purple are un public format din oameni de 20 de ani. Cred că e extraordinar că pot să cânt un rock funky plin de soul. Nu o fac pentru a-i înstrăina pe oameni. Pur şi simplu cresc. Cu toţii trebuie să creştem, şi tu creşti, şi toată lumea.

Ai avut timpul să priveşti albumul de la o oarecare distanţă? Ai piese preferate?
Da. „Satellite” e una dintre preferatele mele. „We Shall Be Free”, „Love Communion”. Sunt piese foarte bine scrise. „Imperfection”...

„Imperfection” e preferata mea.
E o piesă clasică pentru stilul meu. O piesă foarte matură a cuiva care a trăit o viaţă uimitoare.

Ne-am obişnuit cu colaborarea dintre tine şi J. J. Marsh, dar ce ne poţi spune despre Luis Carlos Maldonado?
E un tip nou, e din Los Angeles şi vine dintr-o familie de chitarişti flamenco. E foarte funky, are ceva din Tommy Bolin. Am vrut în trupa mea pe cineva care să înţeleagă funk-ul şi căruia să-i placă să cânte cu mine.

Să ne întoarcem un pic la perioada Deep Purple. Ai ajuns în trupă împreună cu David Coverdale. Dacă ar fi să spui povestea cuiva care nu o ştie, ce cuvânt ai alege pentru a-l caracteriza pe David şi ce cuvânt pentru tine?
David e amuzant, iar Glenn Hughes e furios.

Chiar era atât de dificil de lucrat cu Ritchie Blackmore?
Da! Da!

Ce a adus Tommy Bolin nou în Deep Purple?
Culoare, complexitate şi un sentiment copilăresc, care a întinerit trupa, pentru că Tommy era foarte copilăros. Sensibilitate, delicateţe şi formă liberă.

Când ai lansat „Hughes/Turner Project II” ai spus că e albumul pe care Deep Purple şi-ar dori să-l compună, fără a fi în stare. Cum ţi se pare astăzi Deep Purple?
Sincer, nu am ascultat nimic din ce au făcut în ultimii cinci ani. Nu e acel Deep Purple pe care îl ştiu eu. Nu sună ca ceva care să mă atingă din prima. Nu e nimic personal, pentru că îmi plac băieţii din trupă, dar acest Deep Purple nu este adevăratul Deep Purple. Chiar nu e, nu e acelaşi lucru.

Ai spus că „Blues” este primul tău album după ce ţi-ai descoperit „puterea superioară”. Ce influenţă a avut această descoperire asupra vieţii şi a muzicii tale?
Fără Dumnezeu nu aş fi aici astăzi. Am ales să-L numesc Dumnezeu, pentru că El m-a salvat. Am încercat să renunţ la droguri, dar nu am putut fără ajutorul unei puteri superioare. Ceva ce nu poţi vedea, dar poţi simţi. Nici un doctor, nici un poliţist, nici un avocat nu m-a putut face să mă las de droguri. Singurul lucru care a reuşit a fost o cunoaştere mai profundă şi legătura spirituală cu ceva mai mare decât tine şi decât mine. Am ales să-I spun Dumnezeu. Tu poţi să-i spui altfel, dar ştiu că românii sunt oameni foarte religioşi. Nu vreau să-i ofensez pe cei care nu sunt religioşi, dar eu cred în Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care m-a ajutat.

Când oamenii te numesc „vocea rock-ului” sau „zeul vocii”, cum reuşeşti să rămâi smerit?
În fiecare dimineaţă mă trezesc şi sunt Glenn Hughes, un tip obişnuit. Fac duş, îmi fac patul, mă duc la studio, îmi compun piesele. Şi uneori managerul trebuie să-mi amintească, sau presa îmi aminteşte că sunt „vocea rock-ului”, am mulţi fani şi trebuie să fiu la înălţimea unui „titlu” foarte serios. Deci, clar: fără droguri, fără alcool, fără ţigări, multe exerciţii yoga, mult jogging, opt ore de somn. Am şase octave, o să vezi în seara asta, iar pentru un bărbat e foarte mult. Şi de asemenea sunt o persoană foarte emotivă, pe scenă şi în afara ei. Sunt foarte spontan, nu ştii niciodată ce voi face pe scenă. Şi e un lucru mare pentru mine. Treaba mea e să transmit prin muzică mesajul renunţării la droguri şi să fie cel mai bun cântăreţ de rock şi soul văzut vreodată. Nu e vorba că eu spun că sunt grandios, cel mai tare. Dar treaba mea e să urc pe scenă în fiecare seară şi să mătur tot.

Despre starurile rock se spune adesea: „tipul ăsta crede că totul se învârte în jurul lui”. De fapt, în jurul a ce se învârte?
În cazul meu, eu sunt un om care a primit de la Dumnezeu un dar de viaţă. În 1991, când L-am lăsat pe Dumnezeu să intre în viaţa mea, eram aproape mort. Cam mort! Şi am luat o hotărâre cu Dumnezeu, că dacă mă va ajuta să scap de droguri şi alcool, voi munci şi le voi arăta oamenilor acest lucru prin muzica mea. Vei vedea în seara asta un cântăreţ care transmite multă emoţie. Asta vine de la Dumnezeu. În Europa mulţi tineri mă privesc ca pe cântăreţul lor legat de o putere superioară. Sper ca acesta să fie sentimentul şi în România.

Colaborarea cu Chad Smith a scos la iveală latura ta foarte soul. Cum a contribuit el la evoluţia muzicii tale?
Chad mă împinge de la spate. Îi place Glenn cel acustic, cel funky, cel rock. Chad este într-o trupă care nu are limite şi, după cum ştii, nici eu nu am limite muzicale. Pot merge în orice direcţie. Nu sunt ca Metallica sau Iron Maiden, care sunt tradiţionale – şi foarte bune, de altfel! – dar eu sunt Glenn Hughes şi mă mişc altfel. Iar fanii adevăraţi se mişcă şi ei cu mine. Sunt unii care nu vor decât asta (arată semnul „horns up” şi dă din cap), dar aceia nu au prins ideea. Ideea e că eu vreau asta („horns up”), şi asta (semnul victoriei) şi asta (pune mîna la inimă). Vreau ca tinerii să audă ce cânt. Sunt unii care vor să asculte „Burn”. „Burn” e „Satisfaction” al meu, „Stairway To Heaven” al meu, o piesă imensă. Aşa că ei primesc ce vor şi eu pot cânta pe lângă asta acele cântece minunate.

Şi tu, şi John Paul Jones, v-aţi declarat mereu influenţaţi de sound-ul Motown. Crezi că a avut un impact important asupra rock-ului din anii 70?
Ne-a influenţat pe mine şi pe John Paul Jones, şi de asemenea, pe Paul Rodgers. Iar blues-ul i-a influenţat pe David Coverdale şi Robert Plant. Dar, omule, iubesc ceea ce vine din Detroit. Mi-a plăcut dintotdeauna la nebunie, îmi place în continuare şi încă ascult acele albume. Le pun în vestiar, ca să-mi amintesc cine sunt.

Vorbeai mai devreme despre muzica fără limite. Ai acea latură dură, ca de pildă pe „Fused”, cu Tony Iommi, ai o latură soul, una rock’n’roll... Unde se întâlnesc toate acestea?
Ştii care e treaba? Mă deschid către proiectul la care lucrez. Când am făcut „KLF”, o mare piesă, în anii nouăzeci, a fost o chestie cu totul diferită. Când am lucrat cu Tony Iommi a fost extrem de heavy, în schimb cu John Frusciante era mai degrabă un rock californian. Anul acesta am colaborat cu o trupă foarte cunoscută din Cehia, apoi cu un cântăreţ slovac, cu unul australian. Pur şi simplu îmi pun pălăria potrivită...

Ai avut un album „Return of Crystal Karma” (R. O. C. K.), acum „First Underground Nuclear Kitchen” (F. U. N. K.), ce urmează? „S. O. U. L.”?
Nu cred. Cred că s-a terminat partea cu funk şi rock. Tot ce-ţi pot spune e că n-am nici cea mai vagă idee cum va fi următorul album. Ştiu că tocmai compun şi e ceva foarte diferit. E groovy, foarte groovy. E rock. Dar, cum am spus mai devreme, eu n-am creat un stil muzical. Iei funk, rock, soul, le combini şi ăsta e Glenn Hughes.

Pe site îi mulţumeşti lui Steven Tyler. Cum te-a ajutat în „primele zile de sobrietate”?
A fost foarte atent cu mine, o persoană foarte iubitoare, bun. Şi-a petrecut ceva timp cu mine când tocmai renunţasem la droguri. Îl privesc ca pe un model, pentru că a fost dependent de droguri, ca mine, şi a renunţat. Oameni de acest fel au avut răbdare cu mine când eram mai tânăr, pentru a mă ajuta să supravieţuiesc.

În România circulă un zvon. E adevărat că ar putea exista o reuniune Deep Purple Mark III?
O să-ţi spun un lucru: am fost ofertaţi să venim aici şi se tot vorbeşte că acest lucru se va întâmpla. Dacă aşa va fi? Dumnezeu ştie. Jur că n-am idee. Mi-ar plăcea la nebunie să cânt. Mulţi promotori din Europa oferă bani pentru ca acest lucru să aibă loc. Însă nu vreau ca banii să fie singurul motiv. Dar, evident, când arunci mulţi bani în ceva, îl faci să se întâmple. Vom vedea. Mie mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea mult să cântăm în România.

4 comments:

alexander said...

domnu' jurnalist-roacher, cititorii ar aprecia daca ai reusi sa scoti in evidenta intrebarile si raspunsurile. macar prin niste bolduiri.
multimim pentru intelegere :)

Anonymous said...

"Ce e aia bolduri? Ce domne crezi ca sunt croitor?"

=))

Cheerz,

L.

PS: marfa

alexander said...

nu cred ca esti croitor, dar ai putea fi un defectuos ORL-ist :D

VORBARETU' said...

@paul: e foarte bine asa cum ai scris...nu te lua dupa rau-voitori :)