Monday, July 21, 2008

Metallica - puncte de reper

Începuturi

Anii 80 reprezintă un punct de cotitură în istoria rock-ului. Trupele mari ale deceniului anterior se sting sau supravieţuiesc cu greu, în timp ce un nou curent, New Wave of British Heavy Metal, îşi croieşte drum printre punkeri minimalişti şi băieţi cu părul tapat, machiaj şi versuri despre sex, droguri şi rock’n’roll, a căror inspiraţie pare a se regăsi undeva între David Bowie şi ultima senzaţie scenică, Kiss. Dacă NWOBHM va rămâne mai ales în amintirea celor care i-au supravieţuit ca o mină de aur pentru marile trupe ce se nasc, Iron Maiden, Motörhead şi Judas Priest, în underground apare un nou stil, adăpat la aceleaşi izvoare. Despre origini se poate vorbi mult şi bine, iar numele Venom va reveni mereu, însă dintre cei care au dus noua energie şi agresivitate muzicală la vârfurile creativităţii şi succesului, lumea va reţine fără îndoială Metallica.
În 1981, în urma unui anunţ dintr-un ziar din Los Angeles, bateristului de origine daneză Lars Ulrich i se alătură James Hetfield, Dave Mustaine şi basistul Ron McGovney. Numele este luat de la jurnalistul Ron Quintana, prieten cu Hetfield, iar influenţele sunt clare: Tygers of Pan Tang, Diamond Head, Iron Maiden, Saxon, pe scurt, New Wave of British Heavy Metal, dar muzica noilor aspiranţi este mai dură, contribuind la naşterea unor noi termeni – speed şi thrash metal. Prima piesă, „Hit the Lights”, cu Hetfield cântând la bas, după ce McGovney fusese exclus, apare pe compilaţia Metal Massacre I, iar la scurt timp după aceea este cooptat basistul Cliff Burton, de la Trauma. Din cauza problemelor cu alcoolul şi drogurile şi a permanentelor conflicte cu Hetfield, Mustaine este dat afară din trupă şi înlocuit de Kirk Hammett, elev al lui Satriani şi până atunci membru în Exodus. Plecarea lui Dave Mustaine, care va fonda ulterior Megadeth, a generat discuţii care s-au prelungit de-a lungul anilor. Menţionat la compoziţia unor piese de pe primele două albume, fostul chitarist susţine că a contribuit mai mult la muzica Metallica, până la „Leper Messiah”, de pe albumul din 1986, „Master of Puppets”. Împăcarea se produce spre sfârşitul deceniului, când Mustaine urcă pe scenă cu foştii săi colegi pentru a cânta „Anarchy in the UK”.
După o serie de concerte cu Raven şi Venom, în 1983 apare albumul de debut, intitulat iniţial „Metal Up Your Ass”, dar cu titlul schimbat în „Kill’em All” la presiunile casei de discuri. Discul se impune rapid în comunitatea underground, printr-o muzică rapidă şi crudă şi vocalize agresive, toate pe un fundal armonic simplu, cu rădăcini în blues (vezi, de pildă, „Jump in the Fire”) şi piese precum „The Four Horsemen”, „Whiplash” sau „Seek and Destroy”, care devin imnuri ale noii generaţii de rockeri. Remarcabil este de asemenea stilul de a cânta la bas al lui Cliff Burton, care pe solo-ul „(Anesthesia) Pulling Teeth” foloseşte tehnici chitaristice, de la pedala wah-wah până la tapping-uri.
„Ride the Lightning”, apărut în 1984, arată deja semnele maturizării trupei. Deşi elementul thrash agresiv e păstrat pe piese precum „Fight Fire With Fire”, structurile devin mai progresive şi compoziţiile mai variate. Pe lângă „For Whom the Bell Tolls” sau „Creeping Death”, pietre de hotar în evoluţia trupei şi a genului, întâlnim şi prima baladă, „Fade To Black”, care devine heavy abia spre final, precum şi instrumentala „The Call of Ktulu”, inaugurând o tradiţie ce se va păstra pe următoarele două albume. Mustaine susţine că e compozitorul principal al acestei piese, a cărei succesiune armonică se aude de altfel pe „Hangar 18”. Succesul trupei creşte văzând cu ochii, iar în concertele cu WASP şi Armored Saint noua senzaţie îşi surclasează în câteva rânduri trupa cap de afiş, mai ales în ceea ce priveşte reacţiile publicului. Vârful activităţii concertistice este atins la Monsters of Rock unde Metallica apare, alături de Bon Jovi şi Ratt, în faţa a 70 000 de oameni.

Afirmarea, moartea lui Cliff Burton, Jason Newsted

1986 este anul afirmării noului curent, thrash-metal. Este pentru prima dată când conflictul imagistic şi conceptual cu scena celor „cu părul mare”, cum îi numea Kerry King pe glammeri, începe să răzbată insistent în presă, şi în acelaşi timp o perioadă când trupe din ambele zone scot albume memorabile. „Reign In Blood” al lui Slayer este considerat până astăzi cel mai bun album thrash al tuturor timpurilor şi, încet-încet se conturează acel „big four of thrash metal”, din care fac parte sus-numiţii Slayer, Metallica, Megadeth şi Anthrax. La toată această efervescenţă contribuie în mod decisiv şi albumul care a influenţat generaţii întregi şi care reprezintă fără îndoială vârful primei perioade creative Metallica: „Master of Puppets”. Maturizarea la nivelul versurilor este susţinută de o muzică din ce în ce mai solidă, foarte heavy şi cu aceleaşi structuri complexe ce începuseră să mijească pe „Ride the Lightning”. „Battery” deschide albumul cu furie thrash, „Master of Puppets” atinge vârful expresiei artistice şi conceptuale Metallica, şi apoi piesele se succed cu repeziciune, fiecare cu individualitate pregnantă, forţă şi mesaj. Balada se numeşte de această dată „Welcome Home (Sanitarium)”, iar piesa instrumentală „Orion”. „Master of Puppets” ajunge disc de aur, concertele curg. În timpul turneului cu Ozzy Osbourne, Hetfield îşi rupe mâna şi este înlocuit la chitară de tehnicianul John Marshall. Dar pe 27 septembrie trupa e lovită de tragedie. În timpul turneului alături de Anthrax, autocarul se răstoarnă, iar Cliff Burton moare în accident. Viitorul trupei este incert, dar, cu binecuvântarea familiei Burton, cei trei supravieţuitori se decid să continue şi, la scurt timp, îl cooptează pe Jason Newsted, de la Flotsam and Jetsam. Când află despre moartea lui Burton, Dave Mustaine compune „In My Darkest Hour”, care se regăseşte pe albumul Megadeth „So Far, So Good... So What?”
Acomodarea lui Jason Newsted cu noii săi colegi se face printr-un album de cover-uri, „The S 5.98 EP: Garage Days Re-Revisited”, pe care cei patru înregistrează preluări după câteva dintre trupele lor preferate din perioada NWOBHM, şi în acelaşi an, 1987, apare şi caseta video „Cliff’em All” cu material documentar ce îl are în centru pe Burton.
„...And Justice For All” are parte de reacţii combinate. Pe de o parte producţia subţire – pe care basul practic nu se aude – şi lungimea pieselor sunt criticate, pe de altă parte vânzările sunt excelente, iar prin „One”, balada-heavy complexă, socotită capodoperă a rock-ului, Metallica obţine prima nominalizare la Grammy Awards, titlu pierdut pe ultima sută de metri şi în ciuda tuturor aşteptărilor în favoarea celor de la Jethro Tull. „Harvester of Sorrow”, „Dyer’s Eve” sau „Eye of the Beholder” sunt alte piese de rezistenţă, în timp ce „To Live Is To Die”, cvasi-instrumentală, cuprinde riff-uri rămase de la Cliff Burton şi un scurt poem scris de acesta şi recitat de Hetfield pe final. Una dintre primele cruci din 1989 ale revoluţiei din Bucureşti purta pe ea această inscripţie. Tot pentru „One” Metallica face şi primul video-clip, ieşind din perioada în care, alături de Slayer, refuzase acest tip de promovare.

"Metallica" şi noile direcţii de evoluţie

1991 aduce schimbări majore în sound-ul trupei, prin cooptarea producătorului Bob Rock, cunoscut mai ales în urma colaborării cu Mötley Crüe pe „Dr Feelgood”. Pe „Metallica” (cunoscut şi ca „The Black Album” sau, în România, „Metallica 91”) piesele capătă structuri mai simple, de tipul strofă-refren, sunetul este mai gras şi mai îngrijit iar compoziţiile devin mai accesibile. Discuţiile prelungite din jurul primei balade „autentice”, „Nothing Else Matters”, cu o orchestraţie realizată de Michael Kamen, cunoscut pentru colaborările mai vechi cu Pink Floyd, pun în umbră „The Unforgiven”, mai plină de substanţă şi mai solidă. În ciuda nemulţumirii cauzate de îndulcirea sound-ului, „Enter Sandman” devine un hit inconturnabil, iar „Sad But True” sau „The God That Failed” se impun la rândul lor în conştiinţa fanilor. Cu 5 video-clipuri, albumul devine cel mai promovat şi cel mai bine vândut din istoria trupei, care iese definitiv din underground. „A Year and A Half in the Life of Metallica” arată imagini filmate din timpul înregistrărilor. Urmează turnee lungi, cel din 1992, alături de Guns’n’Roses, ajunşi şi ei la apogeul succesului, incluzând şi concertul din Montreal unde, dintr-o greşeală a pirotehnicienilor, Hetfield se alege cu arsuri serioase pe mâini şi faţă. Cei patru cântă şi la Woodstock 2 în 1994, iar cu un an mai târziu evadează din studio pentru a resuscita celebrul Monsters of Rock de la Donnington.
În 1996, Hetfield, Ulrich, Hammett şi Newsted tunşi lansează „Load”, albumul care pentru mulţi fani reprezintă trădarea a tot ceea ce reprezentase Metallica. Cu un sunet îndreptat spre rock-ul clasic şi versuri personale, fără cele două tobe mari şi cu multă melodie, atât la nivelul compoziţiei în general cât şi la cel al vocii, „Load” reprezintă fără îndoială un punct de cotitură în istoria trupei. Nici mainstream-ul, pregătit să-i înghită pe californieni, nici thrasherii mânioşi care-i reneagă, nu par să observe că Metallica a evitat capcana autoparodierii şi a arătat izvoare nebănuite de creativitate. De la „Ain’t My Bitch”, cu rezonanţe NWOBHM, până la cinica „The House That Jack Built”, de la alternativa „Until It Sleeps” până la rezonanţele Zeppelin de pe „The Outlaw Torn”, trecând prin „Hero of the Day”, „Bleeding Me” şi balada country „Mama Said”, Metallica explorează un larg spectru expresiv şi reuşeşte să păstreze o marcă identitară chiar şi săpând la temeliile blues şi country ale muzicii americane (lucru pe care îl făcuseră în fond, într-un registru mai agresiv, şi cei de la Pantera, pe „The Great Southern Trendkill”). Prin „Load” Metallica se eliberează de orice constrângeri stilistice şi creează un album mare, dar în acelaşi timp pierde şi fani din prima perioadă.
„ReLoad”, apărut un an mai târziu şi mărturisind aceleaşi influenţe, totuşi cu un ton mai heavy (vezi, de pildă, piesa de deschidere, „Fuel”) lasă impresia de umplutură pentru „Load”. Câteva piese rămân însă şi de pe acest album, printre care „The Memory Remains”, cu un duet Hetfield – Marianne Faithfull, „The Unforgiven II”, care reuşeşte să capteze feeling-ul primei părţi, sau country-ul „Where the Wild Things Are”.
După această perioadă plină, cei patru fac o pauză creativă, pe care o umplu cu tot felul de proiecte ce-i ţin în atenţia publicului dar fac să planeze un semn de întrebare din ce în ce mai mare asupra viitorului lor. „Garage Inc.”, din 1998 conţine o reeditare a vechiului „Garage Days” şi o serie de noi preluări, după trupe precum Diamond Head, Mercyful Fate, The Misfits sau Black Sabbath. Cu „Whiskey in the Jar”, cover al variantei Thin Lizzy a unei piese tradiţionale, Metallica obţine un nou succes, în timp ce fanii vechi apreciază mai ales „Die, Die Darling”, preluare după Misfits. În 1999, cu Michael Kamen la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din San Francisco, Metallica realizează înregistrarea live „S & M”, cu piesele orchestrate în manieră clasică, alături de vechile hit-uri figurând şi două compoziţii noi, „No Leaf Clover” şi „Human”. Primit cu reacţii mixte, albumul conţine fără îndoială cel puţin un moment de referinţă, „The Call of Ktulu”.
Anii 2000-2001 sunt marcaţi de procesul intentat de trupă – căreia ulterior i se alătură şi Dr. Dre - împotriva reţelei internet Napster, care distribuia gratuit muzica Metallica. Muzicienii câştigă procesul şi în cele din urmă ajung la o înţelegere cu noii proprietari ai reţelei, dar o mare parte din comunitatea underground dezaprobă atitudinea lor.

Despărţiri, Robert Trujillo şi Metallica viitorului


Tot 2001 este anul despărţirii de Jason Newsted, care pleacă, după propriile afirmaţii, din cauza unor motive personale şi a sănătăţii şubrede. Basistul nu reuşise niciodată să se integreze sută la sută în trupă iar ideile sale erau adesea neglijate de cuplul Hetfield/ Ulrich. Afirmaţia lui Bob Rock din documentarul „Some Kind of Monster” („de la moartea lui Cliff nu aţi fost de fapt decât trei”) întăreşte ipoteza rupturii.
Înregistrările pentru noul album sunt întârziate de internarea lui Hetfield într-o clinică pentru dezalcoolizare. La întoarcere, terapeutul angajat de trupă pentru a trece peste criză îi recomandă să lucreze un număr limitat de ore pe zi cu trupa şi să-şi petreacă restul timpului în sânul familiei. Naşterea grea a noului album poate fi văzută pe documentarul „Some Kind of Monster” – care conţine, printre altele, imagini unice alături de Mustaine – pe care mulţi colegi de breaslă, de la Kerry King până la Jason Newsted l-au dezaprobat.
„Saint Anger” apare în 2003 şi arată încă o dată că Metallica rămâne o trupă imprevizibilă. Întoarcerea la un sunet dur, la compoziţii lungi cu structuri complexe şi vână thrash, este dublată de absenţa totală a solo-urilor de chitară şi de sunetul crud al bateriei lui Ulrich (în special premierul), care le-au atras celor patru în aceeaşi măsură critici şi aprecieri. Piesa titlu, cu un video-clip filmat la închisoarea Saint Quentin din California, unde trupa cântă în faţa câtorva zeci de deţinuţi entuziaşti, cîştigă un Grammy. Dacă pe album părţile de bas sunt înregistrate de Bob Rock, înlocuitorul lui Newsted se numeşte Robert Trujillo, excelentul basist al trupelor Suicidal Tendencies şi Infectious Grooves şi al lui Ozzy Osbourne. Concertele prin lume strâng în continuare zeci de mii de fani, iar în noiembrie 2005 Metallica deschide pentru Rolling Stones, însă în backstage britanicii nu-i bagă în seamă pe mai tinerii lor colegi.
După o lungă colaborare, Metallica renunţă la serviciile lui Bob Rock şi îl aduce la pupitru pe Rick Rubin, producătorul excentric renumit pentru contribuţia la albume extreme din ramuri muzicale diferite, de la „Reign In Blood” şi toate albumele Slayer care i-au urmat, până la „Blood Sugar Sex Magic” al lui Red Hot Chilli Peppers, Danzig, Public Enemy, Johnny Cash, sau pentru reinventarea sound-ului AC/DC. Cunoscut pentru austeritatea sa în ceea ce priveşte orice fel de artificii, Rubin pare să-i facă să transpire serios pe Hetfield and co., iar noul album se anunţă, în descrierea trupei „veriga lipsă dintre ...And Justice For All şi Metallica (Black Album)”. Între timp apare un cover după Ennio Morricone, „The Ecstasy of Gold”, piesă folosită de obicei de Metallica în deschiderea concertelor, prelucrată însă acum în varianta proprie. Concertele prin toată lumea continuă, cu un plus de dinamism dat de prezenţa scenică fantastică a lui Trujillo, iar noul album stă să apară. Un public ce depăşeşte orice graniţe geografice şi stilistice stă cu sufletul la gură în aşteptarea unui nou capitol din istoria... METALLICA!!!

6 comments:

flesh said...

eu prea putin stiam ce a facut Metallica dupa Black Album, asa ca foarte bun articolul
multumesc
rock on!

alexander said...

@flesh: dupa "Black Album", e doar din inertie :)

Garm said...

Aha ... Maximum Rock :D ?

rocco said...

metallica nu este o trupa slaba, dar creaza o muzica atat de monotona incat uneori m-am gandit ca poate ca asta si urmaresc cei 3+1 . nu sunt expert metallica, dar cred ca desi a ajuns in mainstream, metallica ramane mai degraba o trupa de nisa, ca si slayer. muzica powerful, dar plina de stereotipuri.iar in concerte , sa ma scuze fanii , nu suna chiar extraordinar.slayer mi se parea mult mai buna in concerte- cu un sound harsh , dar si araya dadea impresia de forta pura , cu o voce desprinsa din furtunile atlanticului. eu nu sunt rocker, dar cam cu impresia asta am ramas dupa concert.

Paul Slayer Grigoriu said...

@Rocco: perfect de acord cu comparatia ta, Slayer in concert sunt mult peste Metallica... si peste multe altele. Dar Metallica scot mereu piese foarte bune si au un contact uman foarte bun, la nivel muzical si vizual.

Alex Florescu said...

bine punctat, maestre.
Parerea mea e ca si Load, Reload sau St. Anger au fost niste albume reusite. Da, stiluri diferite, dar nu poti sa canti 30 de ani la fel. Si ...And Justice for all a fost privit cu neincredere initial si acum, daca intrebi toata cmunitatea iubitoare de Metallica, 90% iti vor spune ca a fost cel mai bun album. Si nu numai ei, ci toti criticii. (Cu un minus, lipsa... de fapt, nu lipsa, ci slaba punere in valoare a bassului).
@rocc: Metallica nu e si nu va fi trupa de nisa. Muzica e monotona? De monotonie poti vorbi la Holograf, Phoenix, nicidecum la Metallica. Ce dracu, ma faci sa cred ca esti baladist din fire si nu fredonezi decat Nothing Else Matters sau Unforgiven. O singura observatie pertinenta ai avut: ca Slayer este peste Metallica in concerte. Asa, si Maiden este peste Metallica... dar si peste Slayer. Dar intram pe un alt fagas, ce nu are legatura cu muzica in sine, ci cu prezenta scenica... Metallica au fost deficitari dar sa stii ca raman una din trupele ce stiu totusi sa faca spectacol. Hetfield stie sa se joace cu publicul si nu trebuie neaparat sa borasca inspre el ca sa il aduca in extaz. Parerea mea, un umil fan Metallica (since 1988)