Coloana sonoră - primii 30 de ani (V)

„Blackout” ne rămâne în urechi mai multe săptămâni, după concertul Scorpions. E un început de şcoală rupt parcă din cele mai frumoase povestiri despre adolescenţă, cu vise şi ambiţii, inimi frânte şi cugetări înţelepte, rebeliune şi discuţii lungi despre Dumnezeu. Celor trişti Alin le recomandă să cânte. Aşa fac şi eu, dar la chitară nu ştiu decât „One” şi „South of Heaven”, care nu prea sunt de inimă albastră. Larry spune că atunci când suferă după o fată cântă Dismember, „Skin Her Alive”. Pe casetele cu balade, locul 1 e ocupat de Helloween, „A Tale That Wasn’t Right”.
Între timp continuă invazia doom. Tiamat, „Clouds”. Copilu’, prietenul nostru mai mare, cu care discutăm despre filosofie şi metal extrem, ne recomandă My Dying Bride, „Turn Loose the Swans”. Surpriză extraordinară, o săptpămână nu mai ascultăm decât asta, până şi fetele sunt cucerite. Din trupă nebăgată în seamă, Anathema începe să se impună, mai ales cu „Sleepless”. Death-metal britanic cu Benediction. „Transcend the Rubicon”, după mai vechile „Subconcious Terror” şi „The Grand Leveller”. Larry observă sunetul plin, „ca la o Musikkapelle”. Împărătăşesc gusturi muzicale cu Andrei „Cannibal Corpse”, noul membru al găştii. Dezamăgirile sentimentale se alină cu punk şi death-metal. Din noul val, Paradise Lost e number 1, în timp ce, dintre vechile preferinţe, completez discografia Iron Maiden, care se fixează neclintit pe locul 2 în topul preferinţelor. După Slayer, bineînţeles. Copilu’ continuă să ne alimenteze cu noutăţi şi descoperim Amorphis. Apoi The Gathering, „Always”. „Doom”, îl descrie simplu un prieten, dar nu e suficient şi căutăm definiţii noi prin reviste, sau le inventăm singuri: psihedelic doom-death. The Doors se impregnează în conştiinţa găştii, chiar dacă Larry şi Bitch nu gustă deloc muzica. Ceilalţi, începem să ne simţim cu toţii un pic Morrison.
În tabără la Postăvaru încercăm să-i învăţăm rock-ul pe câţiva colegi mai mici, iar pe unul îl descoperim fan Rolling Stones. Îmi place, dar faţa lui Jagger and co. este luată în această perioadă de excelentul „Get A Grip” al lui Aerosmith. „Livin’ On the Edge” e hitul, dar iubirile se deapănă şi se plâng frumos pe „Cryin’” şi mai ales „Amazing”. Suicidal Tendencies îmi place mult – văzusem „You Can’t Bring Me Down” tot în emisiune la Petre Magdin -, dar nu pot spune acelaşi lucru despre Infectious Grooves. Încă mă deranjează hibrizii, de aceea resping din start Red Hot Chilli Peppers, care însă nu îmi place în mod deosebit nici azi, deşi am învăţat să-i apreciez pe instrumentişti luaţi separat. Mă cert bine pe tema asta cu câţiva colegi.
Cu „Individual Thought Patterns” le dau peste nas tuturor celor care spun că în death-metal tehnica e rudimentară. Urmează, în timp, în aceeaşi direcţie, Pestilence, „Spheres” şi Atheist, „Elements”. Dar evenimentul primăverii lui 1994 este concertul Anathema la Bucureşti. Îi întâlnim pe membrii trupei din întâmplare prin Parcul Icoanei, unde se plimbau cu Lenţi Chiriac şi de aici se leagă o prietenie ce va dura peste ani. Basistul Duncan Patterson e fan Celtic Frost, Darren White ne vorbeşte entuziasmat despre „Blood Fire Death” al lui Bathory (era şi preferatul meu) şi poartă tricouri cu indivizi machiaţi, de pe care aflăm că nu numai Darkthrone – pe care nu-i sufeream, spre deosebire de Larry, care fără să-i adore, nu-i ocolea – au acest look, ci şi nişte oarecari Emperor. Danny şi Vincent Cavanagh fac furori între fete şi cântă la chitară piesă după piesă Metallica, Pink Floyd şi Beatles. De altfel, când mergem la hotel în ziua de după concert, ca să jucăm fotbal, ne întâmpină cu „Ticket To Ride”, iar când încep ceva de pe „...And Justice For All”, Larry îl loveşte cu cotul la pogo pe fratele lor, Jamie. Totul trece cu o scuză şi un zâmbet. Îl cunoaştem şi pe reprezentantul Peaceville, Andy Turner, şi ne decidem: trebuie să ne facem trupă şi casă de discuri. Mă apuc să scriu nişte versuri, fac o linie melodică rudimentară în stilul Count Raven şi am deja un început de piesă. Îi zic „Dream of Heaven”. Mă apuc să repet cu Alin şi Bitch la acesta din urmă acasă. Între timp ne ascultăm favoriţii – Sepultura lansaseră „Chaos AD” - , dar şi o mulţime de trupe destul de obscure, cel puţin pe la noi, gen Baphomet sau Cryptic Slaughter.
După Anathema, nu ne vine să credem că urmează şi Paradise Lost la Bucureşti, într-un festival în care mai cântă Saxon şi Jethro Tull. Vanessa Warwick, celebra prezentatoare a Headbanger’s Ball – emisiunea nopţilor noastre de duminică de pe MTV – vine şi ea cu această ocazie, şi înainte de Paradise Lost pune în boxe Danzig, „Mother” (altă descoperire recentă a noastră, deşi eu începusem cu albumul II, „Lucifuge”, care este până astăzi preferatul meu) şi Sepultura, „Territory”, declanşând un pogo general. Concertul e o reuşită, trecem uşor peste micile falsuri ale lui Nick Holmes şi rămânem cu „as WE ALL die” şi cu începutul de la „Embers Fire”, pe care îl ascult apoi din nou acasă, de pe o casetă pirat apărută în preajma concertului. Mie îmi plac şi Saxon şi mai ales Jethro Tull şi sunt foarte deranjat că, atunci când cântă Ian Anderson şi compania, un grup de spectatori, printre care şi câţiva prieteni ai mei, sunt ocupaţi să facă piramide umane în faţa scenei. Facem pogo cu hipioate care se plâng la poliţie, după ce cu o zi înainte trecusem prin mari emoţii cu poate cel mai cuminte prieten al nostru, care se anturase cu nişte sighişoreni şi ajunsese în comă alcoolică.
Înaintea vacanţei de vară ascult pentru prima dată „Jesus Christ Superstar” – varianta cu Gillan – iar până la sfârşitul şcolii aproape că îl ştiu pe de rost. Plec cu mama în Franţa, iar pe drum, în maşină, ascult ultimele achiziţii. Suicidal Tendencies, „Suicidal For Life”, Sadness, „Ames de Marbre” (excelent album, păcat că nu a fost mai promovat), sau Isengard „Vinterskugge”, cu refrenul obsedant, „only true believers will survive the storm of evil”, primul meu contact mai hotărât cu black-metal-ul „modern”, fie el şi în varianta cu influenţe folk, după ce adoptasem deja o trupă cu legături cu genul, infamii Impaled N. De la Paris îmi cumpăr cât de multe CD-uri pot, şi reţin în mod special debutul Machine Head, „Burn My Eyes” şi BBM, un fel de Cream cu Gary Moore în loc de Eric Clapton, cu al lor „Around the Next Dream”, mostră de blues alb, pe care îl diger mult mai uşor decât odinioară „Still Got the Blues” al lui Moore. Citesc „Numele trandafirului”, vizitez locurile de veci ale lui Morrison, Oscar Wilde, Balzac şi Chopin în cimitirul Pere Lachaise (la Jim zăbovesc cel mai mult), cumpăr câteva partituri – printre ele şi Slayer, „Seasons in the Abyss”, citesc interviuri despre înlocuirea lui Dave Lombardo cu Paul Bostaph şi aştept reîntoarcerea pentru a porni cu trupa la drum. I-am găsit şi un nume: Rising Shadow.