Rătăcind prin "Arhipelagul Gulag" (I)

Am început, târziu, spun unii, să citesc şi eu „Arhipelagul Gulag”. Nu am de gând să fac o cronică a celor parcurse până acum. Mi-ar lua prea mult timp şi spaţiu şi, în plus, acest lucru a fost făcut de alţii mai pricepuţi şi mai familiarizaţi cu faptele. Am călătorit pentru un timp alături de Alexandr Soljeniţân prin hăurile din care omenia a fost alungată în numele unei ideologii ce se vrea, o, atât de umană. Prin temniţele fizice, dar mai cu seamă prin cele spirituale, unde suflete de călăi şi osândiţi se amestecă, până când ajungi să nu mai ştii cine e liber şi cine captiv. Am mers cu gândul, un pic, pe măsura neputinţei mele, în locuri unde argumentaţiile teoretice nu îşi au rostul, pierind în faţa unui amestec de măreţie şi mizerie cum nu i-a fost dat, poate, omenirii niciodată să întâlnească, până în „stupidul secol XX”.

*

Principiul guvernării prin teroare a fost însuşit cu măiestrie de Lenin şi de acoliţii şi urmaşii săi. Întreaga Uniune Sovietică, ca şi restul blocului răsăritean, devenise o imensă închisoare, în care închisoarea propriu-zisă îşi pierdea din semnificaţia pe care o are într-o lume – mai mult sau mai puţin – liberă. Devenea doar o staţie, uneori mai uşor de suportat decât gratiile ameninţărilor nevăzute de afară. „Uneori, sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: când în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amână mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decât orice arestare, şi nu doar pentru un suflet slab. (...) Părintele Irakli, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi. În vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Când s-a întors, enoriaşele l-au întâmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutându-l dintr-o locuinţă într-alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atât, încât în anul 1942, când totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu.”
Sistemul eradicării totale a celor socotiţi „elemente duşmănoase” atinge limitele perfecţiunii. Duşmanul nu trebuia pur şi simplu pedepsit, speriat, ci pur şi simplu eliminat, astfel încât nici o urmă a trecerii lui pe pământ să nu mai tulbure noua ordine. Este ceea ce astăzi obişnuim să numim holocaust, acelaşi lucru pe care l-a făcut Hitler mai târziu cu evreii. Şi este bine să ţinem seama că nu vorbim încă despre perioada de vârf a lui Stalin, ci despre anii 1929-1930, când valul persecuţiilor s-a abătut, printre alţii, asupra ţăranilor ce deţineau proprietăţi, aşa-numiţii chiaburi. „Valul acesta se mai deosebeşte de toate cele precedente şi prin faptul că de data aceasta Organele nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu ceilalţi din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau dintr-o dată nu numai cuiburi, ridicau întreaga familie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul dintre copiii de paisprezece, zece ori şase ani să nu se răzleţească: toţi, până la unul, trebuiau să meargă în acelaşi loc, la aceeaşi exterminare comună. (A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din istoria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă Hitler cu evreii şi din nou Stalin cu naţiunile infidele sau bănuite de infidelitate.)”.
Tortura, aşa cum ne-au descris-o adesea şi martirii români ai închisorilor comuniste, pe care astăzi îi uităm pe nedrept, folosindu-ne uneori de paravanul unor stupide pretenţii ideologice, e un mijloc predilect al autorităţilor comuniste. „Dacă intelectualilor cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus (‚marcare secretă’), le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoară vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată –nici una dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.” Şi iarăşi, mereu şi mereu, paradoxul: într-o vreme în care progresul ştiinţei atinge limite inimaginabile cu câteva sute de ani înainte, omul, pe de altă parte, coboară sub animalic.
Istoriografia modernă, cu tendinţa ei de a susţine o viziune de stânga şi, pe cât posibil, de a scuza crimele comunismului, care înainte au fost bine ascunse, încearcă să arunce toată responsabilitatea pe umerii unor oameni care, pasămite, ar fi interpretat şi aplicat greşit o doctrină altfel bună. („Au întinat nobilele idealuri ale socialismului”, cum ar spune un personaj de la noi.) În folosul punctului lor de vedere, aceştia aduc în discuţie victimele comuniste ale lagărelor de exterminare, nenumăraţii foşti camarazi de arme pe care Stalin nu a ezitat să-i extermine. Fără îndoială, Stalin a fost încununarea unei viziuni abominabile a conducerii unui stat, însă cei din jurul lui nu pot fi scuzaţi, căci fără ei, roata istoriei nu s-ar fi învârtit atât de necruţător. În treacăt fie spus, nici doctrina nu are nici o justificare, dar asupra acestui lucru voi reveni. „Pentru această epurare (din 1937, a foştilor camarazi de drum – n. n.) era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor, în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.”
Arbitrarul hotărârilor tribunalelor dă naştere unui sistem pe care l-am denumit „justiţie sovietică”, liber de orice reguli şi predeterminări cunoscute în alte sisteme juridice. „Judecătorul ştie dinainte – fie din dosarul tău concret, fie din instrucţiuni generale – ce condamnare este de dorit. (...) Există chiar şi sentinţe dinainte dactilografiate, pe urmă se adaugă doar numele cu mâna. Şi dacă vreun Strahovici oarecare va striga în timpul procesului: ‚Dar nu puteam să fiu recrutat de Ignatovski când aveam numai zece ani!’, preşedintele completului de judecată striga numaidecât la el: ‚Să nu calomniezi serviciul sovietic de informaţii!’ Totul este hotărât dinainte: pentru întreg grupul lui Ignatovski – moartea. În grup fusese amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: nimeni din grup nu-l cunoştea şi nici el nu cunoştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani!”
„La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, în 1945, şeful escortei preia deţinuţii, făcând apelul pe articolele unde erau încadraţi. ‚Cutare, 58-1a, douăzeci şi cinci de ani’. Şeful escortei se interesează: ‚Pentru ce ţi i-au dat?’ ‚Pentru nimic’. ‚Braşoave. Pentru nimic se dau zece!’”
Când în Occident a început să se citească „Arhipelagul Gulag”, pe lângă cei consternaţi de o realitate pe care nici nu şi-o imaginau, au existat şi vocile progresiştilor care l-au criticat dur pe Soljeniţân, pentru că a scos la iveală nişte abuzuri care lor li se păreau neînsemnate, dar care ar fi compromis o cauză bună şi oameni care luptaseră pentru un viitor luminos. Nu trebuie să ne imaginăm că toţi comuniştii occidentali erau naivi dezamăgiţi de nedreptatea socială şi păcăliţi pentru banii lor, ca John Lennon, în perioada „Imagine”. Mulţi dintre ei, chiar nume mari ale culturii contemporane, nu ezitau să-l elogieze pe Stalin şi să se întristeze când un exilat din „măreaţa Uniune Sovietică” i-a dezvăluit trăsăturile. „(...) Şase colhoznici de lângă Ţarskoe Selo, după ce au cosit fânul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe muşuroaie.” Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. „Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru aceşti şase ţărani din Ţarskoe Selo l-aş fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Şi mai cutează unii să cârâie: ‚Cum aţi îndrăznit să-l demascaţi?’, ‚să tulburaţi măreaţa umbră?’ ‚Stalin aparţine mişcării comuniste universale!’ Da. Şi codului penal.”
Orice se ştia şi se credea înainte de Marea Revoluţie din Octombrie a fost călcat în picioare de noua orânduire. Nu doar regimul ţarist, sau însăşi ideea de monarhie, nu doar credinţa şi libertatea, ci orice valoare, relativă sau absolută, pe care oamenii se sprijineau odinioară în căutările lor. Cele mai fragile sentimente, care odinioară năşteau opere de artă ce filosofau şi suspinau pe marginea măreţiei sau a deşertăciunii lor, fiinţele cele mai lipsite de apărare, zâmbetul şi demnitatea au fost făcute una cu pământul în glodul victoriei bolşevismului. „În ziua de 8 martie, într-o dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă). În dimineaţa aceleiaşi zile, fata, îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei, pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncit-o în dubă şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei, a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicerii şi fostul ei şef? (...) Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei. (...) Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus: ‚Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.’” Parafrazându-l pe autor, numai pentru această întâmplare, nu vom putea niciodată să iertăm comunismul.