Basarabia, România, libertate

Stăm de ani de zile de vorbă. Discutăm prin cafenele, baruri, pe la petreceri, în parcuri, la mare şi la munte. În mijlocul preocupărilor noastre cotidiene, ne amintim din când în când şi despre Basarabia. O facem uneori de dragul unui exerciţiu retoric, alteori pentru a ne mai ciondăni sau a ne făli cu patriotismul respectiv pragmatismul nostru. Râuri de vorbe. „Pământ românesc”. „Moldoveni împuţiţi”. „Fraţii noştri”. „Le avem pe-ale noastre, ce ne mai trebuie să ne batem capul şi cu ei”. „Credinţă, neam”. „Curve, mafia”. Şi uite aşa ne-am tot implicat în problema Basarabiei. De la adăpostul confortabil al unor opinii care nu costă nimic. Acum însă se aude o chemare. Vom şti să răspundem?
Toate poveştile despre Basarabia complet rusificată şi despre cetăţenii „moldoveni” care de fapt n-ar vrea să audă despre România s-au spulberat în faţa zecilor de mii de oameni care îşi strigă disperarea anticomunistă în faţa unei autorităţi care, prin sclavul Voronin foloseşte cam acelaşi vocabular ca Ceauşescu în faţa martirilor timişoreni: fascişti, huligani, agenturi străine. La Chişinău se strigă „România”. E cel mai frumos compliment care ni se putea face, după 45 de ani de teroare roşie şi încă 20 de impotenţă politică şi slugărnicie falimentară. Dorinţa de libertate a unor oameni capătă numele nostru, al ţării şi al identităţii ei îngropate sub stratul de fals şi indiferenţă. La Chişinău, România este sinonim pentru libertate.
Foarte probabil alegerile din Basarabia au fost fraudate. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Ce trebuie înţeles astăzi este că partea cea mai viguroasă a populaţiei regiunii s-a hotărât să scuture jugul roşu-moscovit. Neamul sau chiar omenirea sunt uneori concentrate şi reprezentate de un grup mic de persoane. De cei care, lucizi şi jertfelnici, îşi asumă identitatea şi luptă pentru ea. Aici principiul majorităţii nu are ce căuta. Elitele sunt fruntea, nu gloata, iar istoria se mişcă datorită oamenilor providenţiali, nu a mulţimilor depersonalizate. De aceea revolta de la Chişinău trebuie susţinută. Şi poate şi pentru că, în mod paradoxal, acolo se află în zilele acestea România vie şi viguroasă.
Dincolo de acestea, „România” este un strigăt după ajutor. Trecând peste orice opinii politice legate de oportunitatea sau legitimitatea legăturilor între Bucureşti şi Chişinău, oameni care suferă, tineri persecutaţi de un regim inuman, ne cer să fim alături de ei. Nouă, românilor. Nu Uniunii Europene, nu Occidentului, nu Statelor Unite. Ştim să ne facem, în ultimii ani, partizanii tuturor cauzelor, umanitare sau nu. Trimitem pături în Irak, soldaţi în Afghanistan, observatori în Kosovo. În faţa celor care ne cer ajutorul, nouă în mod expres, având nevoie de noi şi nu de alţii, rămânem muţi. Nu putem răspunde Chişinăului decât după ce vedem ce zic cei de la Strassbourg şi Bruxelles. Facem comentarii echidistante în care vedem sprijinul Vestului ca singură soluţie pentru „Republica Moldova”. Nu trăim izolaţi şi bineînţeles că e nevoie de o înţelegere cu marile puteri. Dar asta nu înseamnă să ne facem preş, nici să ne jucăm de-a struţul. Basarabia a strigat „România” şi noi o trimitem la Occident? Occidentul ne-a trădat pe toţi lăsându-ne în plasa lui tătuca Stalin şi apoi s-a prefăcut consternat şi uluit. În anii 50 au trecut dincolo de cortina de fier scrieri care demascau teroarea, lagărele, asasinatele, cenzura. Au ajuns în Franţa, dar n-au fost publicate, pentru că intelectualitatea de stânga le-a blocat. Aşa că nu mai e cazul să facem pe necunoscătorii şi să aşteptăm vreo intervenţie mesianică din Apus. Puternicii vremii ne vor ajuta dacă vom şti să ne ajutăm singuri. Politicienii independenţei şi unităţii româneşti au înţeles asta, cu toate că erau şi printre ei mulţi masoni şi, prin aceasta, membri ai cercurilor de interese concentrate în srăinătate.
Cred în România Mare, unită prin istorie, sânge, tradiţie, identitate şi prin credinţa în Hristos. Şi mai cred că astăzi chiar cei care se îndoiesc de acestea ar trebui să-şi aducă aminte că sunt oameni. Şi că un om, atunci când i se cere ajutorul nu trece nepăsător mai departe. Basarabia strigă România. Noi ce răspundem?