Monday, April 27, 2009

Istoria AC/DC

Imaginaţi-vă o familie de scoţieni tipică, cu mulţi copii, emigrând în Australia, unde cele mai tinere vlăstare se îndrăgostesc de muzica americană a anilor 50-70. Pare o povestioară obişnuită despre explorarea frontierelor, aşa cum s-au scris câteva în secolul ce tocmai a trecut. Doar că istoria noastră continuă şi azi, deşi începutul ei e departe, în luna noiembrie a anului 1973...
Angus, Malcolm şi George, trei dintre fraţii Young decid să se apuce de cântat, şi pentru ca totul să rămână oarecum în familie, îşi aleg numele inspiraţi de o inscripţie de pe maşina de cusut electrică a surorii lor: curent continuu, curent alternativ. Pe scurt, AC/DC. George avea să se ocupe de partea de producţie, în timp ce Angus şi Malcolm devin chitarişti. După ce încearcă mai multe componenţe, noua trupă debutează live într-un club din Sydney, chiar în seara de 31 decembrie, cu solistul vocal Dave Evans. Angus apare îmbrăcat în uniforma şcolară – deşi se spune că detestase şcoala – care a fost aleasă în cele din urmă din alte costumaţii, foarte la modă atunci, în contextul apariţiei curentului glam/glitter. Cu toate acestea, tocmai pentru că pare prea ataşat de această orientare, în timp ce fraţii Young preferă un rock’n’roll clasic, Evans nu rămâne prea mult timp în trupă. Înlocuitorul lui este alt emigrant scoţian, Ronald Belford „Bon” Scott, un adolescent rebel certat cu şcoala şi armata, iubitor de rock, senzaţii tari şi posesor al unui timbru zgâriat, inconfundabil, în care un feeling de blues se întâlneşte cu asprimea hard-rock. Trupa semnează destul de repede un contract cu Albert Records, proprietate australiană a EMI, iar în 1975 apare, doar în Australia, albumul de debut, „High Voltage”, înregistrat în zece zile. În acelaşi an e lansat single-ul „It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n’Roll)”, piesă care va figura şi pe albumul secund, „TNT”, editat tot numai în ţara de adopţie a trupeţilor. AC/DC beneficiază de prima componenţă stabilă, fraţilor Young şi lui Bon Scott alăturându-li-se basistul Mark Evans şi bateristul Phil Rudd. Deschiderea către piaţa europeană are loc în 1976, când este semnat un contract cu Atlantic Records, în urma căruia apare varianta internaţională a albumului „High Voltage”, o compilaţie între cele două discuri australiene, cu accentul pus pe mai originalul „TNT”. În acelaşi an AC/DC cântă în celebrul club Marquee din Londra, unde succesul anunţă deja sfârşitul concertelor în locuri atât de mici. Următorul album, „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” apare şi el în două variante – australiană şi internaţională – în timp ce următorul, „Let There Be Rock” marchează în acelaşi timp despărţirea de basistul Mark Evans şi adoptarea celebrului logo al trupei, cu fulgerul între cele două grupuri de litere. Ultimul teritoriu necucerit, Statele Unite, este asaltat de trupa ale cărei show-uri devin mostre de entuziasm şi energie. Bon Scott, provocator, sensibil şi rebel, este dublat de inepuizabilul Angus, care cântă, aleargă, se tăvăleşte pe jos şi, nu o dată, îşi dezgoleşte posteriorul în faţa publicului cucerit de prospeţimea muzicii şi ironia uneori licenţioasă a versurilor.
În 1978, cu noul basist, Cliff Williams, este lansat albumul „Powerage”, iar în cadrul turneului ce îi urmează, la Apollo Theatre din Glasgow trupa înregistrează ceea ce avea să devină primul live, „If You Want Blood”. Dacă până în acest moment George Young, fratele lui Angus şi Malcolm, produsese albumele trupei, pentru noul disc este ales celebrul Robert John „Mutt” Lange. Întrebaţi cum este viaţa în turneu, membrii trupei ar fi răspuns că „atunci când dormi în autocar cu un ciorap împuţit bălăgănindu-se în faţa ta, e ca o autostradă spre iad”. De aici se naşte ideea pentru primul succes uriaş al trupei, „Highway To Hell” (1979). Cu hituri memorabile, ca piesa-titlu, „Touch Too Much” sau „If You Want Blood (You’ve Got It)”, albumul reuşeşte să pătrundă în premieră în top 100 din Statele Unite. „Highway To Hell” este chintesenţa muzicii AC/DC de până în acel moment, cu riff-uri simple, de impact, refrene uşor de reţinut, câte un power chord pe ici pe colo şi acordurile în care blues şi rock’n’roll se întâlnesc cu linia vocală agresiv-ironică a lui Bon Scott. Apariţia pe copertă a lui Angus cu coarne şi coadă de diavol, precum şi titlul însuşi al albumului, le atrag membrilor grupului acuzaţia de satanism, de care toţi se leapădă categoric în presă, Malcolm Young adăugând chiar, cu umorul tipic scoţian: „me mum would kill me for that”.
Bucuria succesului e de scurtă durată. Pe 19 februarie, după o noapte stropită din belşug cu alcool, Bon Scott, care rămăsese să doarmă în maşina unui prieten, este găsit mort. Cauza decesului, „intoxicaţie acută cu alcool”, la care se adaugă faptul că solistul suferea de astm şi că în maşină era foarte frig. Deşi fraţii Young au constituit tot timpul baza grupului, Angus fiind adesea şi în centrul scenei, Bon Scott l-a ajutat să-şi creeze o identitate proprie. Simpatic şi cuceritor, în ciuda exceselor, el se identifica adesea cu imaginea AC/DC şi de aceea supravieţuitorii se gândesc un timp să renunţe la continuarea carierei. În cele din urmă, Angus şi Malcolm ajung la concluzia că cel ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul Freemantle din Australia ar fi vrut ca ei să continue. Noul solist vocal este ales, parcă paradoxal, din trupa Geordie, asupra căreia chiar Bon îi atrăsese atenţia lui Angus.
Ca semn de doliu pentru fostul lor solist vocal, membrii AC/DC aleg pentru noul album, „Back In Black” (1980), o copertă neagră. Debutul lui Brian Johnson înseamnă în acelaşi timp cel mai bine vândut album al trupei din toate timpurile, care până astăzi ocupă poziţia a cincea a vânzărilor de pe piaţa americană. Timbrul mai agresiv al lui Brian Johnson dă culoare unor hit-uri inconturnabile ca „Hells Bells” (sic!), „You Shook Me All Night Long” sau piesa-titlu. Seria de concerte sold-out este urmată în 1981 de ultimul album produs de „Mutt” Lange, „For Those About To Rock We Salute You”, care atinge pentru prima dată în istoria trupei locul 1 în topurile americane. În plus, rechizita live se îmbogăţeşte, pe lângă păpuşa grotescă ce ilustrează versurile parodice ale piesei „Whole Lotta Rosie” şi clopotul ce bate pe „Hells Bells”, cu celebrele tunuri marcând salutul către „those about to rock”, piesa cu acelaşi nume ca albumul încheind, din acest moment, concertele din ce în ce mai mari AC/DC.
Urmează o lungă perioadă de declin. În dorinţa de a reveni la producţia mai simplă a începuturilor, trupa se ocupă singură de acest capitol pentru albumul din 1983, „Flick of the Switch”. Deşi cu timpul vânzările i-au adus discul de platină, discul este socotit un pas înapoi atât din punct de vedere comercial cât şi din cel al compoziţiilor, departe de memorabilele hit-uri ale trecutului. În plus, un conflict dintre Malcolm Young şi bateristul Phil Rudd îl face pe acesta din urmă să părăsească trupa imediat după terminarea înregistrărilor. Înlocuitorul său se numeşte Simon Wright, cu care, doi ani mai târziu, AC/DC înregistrează „Fly On the Wall”. Deşi avem o piesă cu potenţial de hit, „Shake Your Foundations”, presa răbufneşte la adresa grupului, despre care se spune că a scos acelaşi album de 9 ori, iar vânzările sunt din nou sub aşteptări.
Pentru coloana sonoră a filmului lui Stephen King, „Maximum Overdrive”, AC/DC lansează în 1986 albumul cel mai apropiat de un best-of, „Who Made Who”, cu doar trei piese noi: cea care dă titlul albumului şi instrumentalele „DT” şi „Chase the Ace”. Odată cu discul este lansată şi o casetă video cu câteva clipuri şi fragmente din concerte. Reveniţi în atenţia publicului, trupeţii aleg să lanseze următorul album – un nou succes comercial, deşi compoziţiile nu rup gura târgului – cu acelaşi cuplu de producători de pe primele albume din perioada Bon Scott, Harry Vanda şi George Young (fratele chitariştilor). Şi pentru ca totul să rămână în familie, în momentul în care Malcolm se hotărăşte să nu participe la turneul de promovare a albumului, pentru a-şi rezolva problemele legate de alcoolism, locul său este luat de nepotul lui şi al lui Angus, Stevie Young. La sfârşitul perioadei de concerte, Chris Slade îl înlocuieşte pe Simon Wright, plecat la Dio, în spatele tobelor.
Dar adevăratul comeback are loc în 1990, cu albumul „The Razor’s Edge”, produs de Bruce Fairbairn (Aerosmith, Bon Jovi), susţinut de video-clipul noului hit, „Thunderstruck” şi înţesat de piese a căror prezenţă devine obligatorie în toate concertele AC/DC. Mai proaspăt, cu un entuziasm regăsit şi teme memorabile, „The Razor’s Edge” readuce grupul în prim-plan, într-un moment în care marile nume din metal ajunseseră la apogeu, iar valul grunge stătea să erupă. Turneul de promovare este unul dintre cele mai mediatizate din istoria trupei, umbrit doar de moartea a 3 fani, striviţi în învălmăşeala creată în Salt Lake City, eveniment despre care Malcolm nu vorbeşte nici până astăzi, în timp ce Angus declară: „Suntem îndureraţi şi tot ce putem face e să ne rugăm ca un asemenea lucru să nu se mai întâmple niciodată”.
În 1992 AC/DC lansează piesa „Big Gun”, susţinută de un video-clip, pentru coloana sonoră a filmului „Last Action Hero”, cu Arnold Schwarzenegger, iar în 1994, ca un semn că vechile conflicte s-au stins, trupa se desparte amiabil de Chris Slade pentru a-l readuce în spatele tobelor pe bătrânul Phil Rudd. În componenţa din 1980-1983, AC/DC colaborează cu excentricul producător Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers, Beastie Boys) pentru discul din 1995, „Ballbreaker”. Compus tot de fraţii Young (Brian Johnson nu a mai participat la scrierea pieselor de la „Blow Up Your Video” încoace), albumul este o continuare firească pentru „The Razor’s Edge”, în aceeaşi linie a pieselor simple, fără inovaţie, dar cu melodii şi ritmuri memorabile.
După albumul din 2000, „Stiff Upper Lip”, produs de George Young, peste activitatea de studio a trupei se aşterne tăcerea. În 2001 apare filmarea unui concert memorabil de la Olympiastadion, din München, contractul semnat în 2002 cu Sony are ca rezultat reeditarea întregului catalog şi în 2005 AC/DC cântă la Malson Canadian Rocks for Toronto, alături de Rush sau Justin Timberlake (huiduit), într-un mare concert cu Rolling Stones cap de afiş, ce are ca scop revigorarea turismului din oraşul canadian, ameninţat de spectrul SARS, vehiculat prin presa vremii. În 2007 Columbia Records lansează un triplu DVD („Plug Me In”), ce acoperă perioada 1967-1993.
După o lungă aşteptare, 2008 aduce noua realizare discografică a AC/DC, „Black Ice”. Judecata timpului rămâne să se pronunţe în legătură cu valoarea noilor piese, însă din punct de vedere comercial albumul este, la doar câteva luni de la apariţie, un succes răsunător. Lansat prin intermediul reţelei de magazine Wal Mart, „Black Ice” atinge într-un timp record prima poziţie a topurilor americane (lucru pe care nu-l mai reuşise decât „For Those About To Rock”) şi dobândeşte discul de platină în mai multe ţări din Europa şi America. Turneul care urmează lansării, poate ultimul pe care trupa îl va întreprinde în întreaga lume, are deja o bună parte dintre date sold out. În timp ce în unele oraşe se organizează demonstraţii pentru a aduce trupa, în altele se discută deja despre programarea unui concert suplimentar.
„Cu cât o piesă e mai simplă, cu atât e mai bună pentru noi, pentru că rezonează cu omul de pe stradă”. Sunt cuvintele lui Angus Young, care în ciuda vârstei şi a unei atitudini privite de mulţi ca retrogradă („ascult în continuare B. B. King şi John Lee Hooker, de ce să caut altceva, dacă asta e muzica ce mi-a plăcut mereu şi care îmi oferă şi astăzi tot ce vreau să aud”), dincolo de stilul neschimbat de zeci de ani, este încă marca unei legende muzicale scrise din 2-3 acorduri pe care rareori le poţi asculta fără să începi să baţi din picior.

4 comments:

Testosul said...

Bun articol...pacat ca noi romanii nu am reusit decat pentru cateva zile sa vedem cateva fise cu AC/DC lipite in oras si cam atat...ne ramane doar istoria...
T

alexander said...

Do-ning-ton!
Do-ning-ton!
Do-ning-ton!
Donington 1991.

varciun said...

citind bine documentata biografie mi-am dat seama cat de bine ar fi fost pentru toata lumea, daca cei 3 scotieni zburatori ramaneau la aberdeen sa bea whisky , si nu se mai deplasau pana la antipozi sa tulbure linistea recifului de corali. de ce spun asta? am vazut la vh1 top ten ales de aia, nu zic ca e cel mai bun, dar mi s-a confirmat impresia pe care o aveam-bon scott era omul cheie in acdc. au avut succes si cu baiatul asta bine cladit, dar cred ca fanii lor s-au schimbat. adica , cei care l-au ascultat pe scott prima data, cum sunt si eu, nu il pot accepta pe acest musafir nepoftit. era mai decent ca memrii trupei sa decida schimbarea numelui, fara sa profite de brand(cum ar spune dl. daescu). la fel cum a facut grohl cu foo fighters . dar ce sa astepti de la niste taranoi australieni, fie ei si scotieni.asta-i motivul pentru care nu-mi place noul acdc.

mad said...

Tic-tac, tic-tac, tic-tac... Mai sunt 7 zile... :-)