Wednesday, May 6, 2009

Cella Serghi - "Pânza de păianjen"

Este un mister mereu reînnoit atunci când în vârtejul unei lumi copleşite de acţiune şi adesea lipsite de reflecţie şi profunzime, se face simţită discret o prezenţă feminină. Am admirat mereu scriitura autoarelor care au ştiut să-şi transpună în paginile cărţilor feminitatea, de la Hortensia Papadat-Bengescu, până la naturalismul totuşi atât de sensibil al lui Flannery O’Connor. Cella Serghi, la rândul ei, scrie foarte feminin, într-o vreme în care acest atribut tinde să devină, în lumea literelor şi a artei, desuet. Bărbaţii sunt creatori de idei-forţă, îşi spulberă năvalnic propriile îndoieli sau, dimpotrivă, le ridică la rang de dogmă, aşa cum se întâmplă în viziunea sceptică a celor care, epigoni ai marilor literaţi, nu mai cred în nimic. Capacitatea de a lupta pentru un ideal, chiar atunci când realitatea însăşi trebuie măsluită pentru a-l putea înfăţişa, puterea de a transforma, prin forţa unei voinţe şi a unei credinţe, aceasta realitate, astfel încât ea să răspundă aspiraţiilor, este una dintre cele mai des întâlnite însuşiri ale operei marilor scriitori. Ei judecă şi împart lumea, o remodelează păşind prin ea cu o vitejie uneori martirică, alteori prostească – deşi nu neapărat mai puţin grandioasă – astfel încât mult după moartea lor oamenii pot să se ghideze după experienţele lor. „După cum spunea Faulkner...”, sau „după cum spunea Nietzsche...” sau „după cum spunea Sfântul Pavel...”, se va auzi, până la sfârşitul veacurilor, la începutul unei argumentaţii. De multe ori, chiar şi lucrurile cele mai frumoase riscă să basculeze în extrema lipsei de sensibilitate şi compasiune. Şi atunci e nevoie de un echilibru. Echilibru pe care îl aduce femeia.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.

6 comments:

mad said...

Poate ca ar fi trebuit sa adaugi si aceasta trimitere.

Andrei said...

Excelenta cugetare...

Anonymous said...

Of..., Paul! ce sa zic? Chiar patrunzi in esenta scrierilor literare? Da, pesemne ca da. Sincer, imi place. Se vede clar evolutia ta carturareasca. Da, ti-am m-ai spus, asta ti-e menirea. Nice, very nice!
-The best tenor ,alive, you've ever seen!

dan ioan milu said...

Paul sLAYER? paul george era ocupat? :)

Anonymous said...

Mda...interesenta cugetarea ta...
"Panza de paianjen" este una din cartile mele preferate...la tot ce ai scris tu, as indrazni sa mai adaug ca Diana, totusi, a cautat, cu toata fiinta sa,iubirea absoluta...

Alexandra Craciun said...

Eu nu cred că a căutat iubirea absolută ci de fapt, liniștea sufletească.