Tuesday, August 11, 2009

Amintiri cu părintele Constantin Mihoc

În 1997 aveam nouăsprezece ani şi tocmai terminasem primul an la Facultatea de Teologie. La Graz, în Austria, urma să aibă loc o mare întâlnire cu caracter ecumenic, iar duhovnicul meu, părintele Mihail Spătărelu, m-a recomandat ca participant. Eram încântat de ideea de a vedea încă un oraş austriac, după ce, cu câţiva ani înainte, vizitasem minusculul Haag şi maiestuoasa Viena. Aşa că mi-am luat valiza în spate şi, cu 300 de dolari diurnă în buzunar, am urcat în trenul din Gara de Nord.
Am ajuns după o călătorie fără prea multe peripeţii şi am urcat într-un autobuz ce-i ducea pe participanţi la familiile care urmau să-i găzduiască. Mă uitam la numele de pe bileţelele pe care le primisem şi imediat am detectat un alt pasager care urma să fie colegul meu de cameră. Aveam să aflu după câteva clipe că era părintele Constantin Mihoc.
Eu aveam pe atunci părul lung prins într-o coadă împletită şi patru cercei, trei în urechea stângă şi unul în dreapta. Odată coborâţi din autobuz, părintele, un bărbat tânăr, în plină putere, slab fără a fi deşirat şi cu barba blond-închis încadrând un chip frumos din care străluceau ochii vii, a început să mă examineze. I-a luat ceva timp până să-şi dea seama că sunt tot român, în ciuda aspectului neobişnuit, iar când i-am spus că sunt student la teologie, m-a întrebat:
-Baptistă?
-Nu, părinte, ortodoxă.
-Păi... înseamnă că nu prea dai pe la cursuri, altfel ar trebui să mă cunoşti. Eu sunt profesor acolo, asistent de Patrologie.
-Da, însă eu nu sunt la secţia pastorală, ci la litere, deci nu am avut cursuri de Patrologie în anul I.
-Şi eşti ortodox cu cerceii ăştia?
-Ştiţi cum e cu Scriptura şi Tradiţia: acelaşi adevăr veşnic în forme mereu noi, am recitat eu un fragment din lecţia de Dogmatică.
Dar părintele a rămas circumspect şi părea că nu aveam să găsim prea multe de vorbit în săptămâna ce urma. Odată ajunşi la gazdă ne-am ales paturile şi prosoapele, ne-am urat noapte bună şi am adormit. În dimineaţa următoare, am constatat cu groază că îmi uitasem acasă toţi ciorapii, şi fără ei adidaşii mă rodeau îngrozitor. Părintele n-a stat pe gânduri şi a scos o pereche de sandale din valiză, salvându-mă de la bătături şi răni. Am început din nou o conversaţie oarecare, dar deodată, cum nu-mi mai răspundea, m-am întors şi l-am văzut în genunchi, la rugăciune. Se ruga cu mâinile ridicate, iar chipul transfigurat m-a trimis cu gândul, nu ştiu de ce, la Sfântul Ioan Botezătorul. Nu l-am mai tulburat, dar am început să vorbim iarăşi în autobuz, în drum spre locul unde aveau loc întâlnirile între reprezentanţii diferitelor confesiuni. Mi-am pus la bătaie cunoştinţele teologice pentru a-mi exprima speranţele şi dezamăgirile în legătură cu viaţa spirituală şi bisericească. Şi convorbirea a devenit brusc vie, iar părintele Constantin m-a şi lăudat pentru felul în care puneam unele probleme. În timpul zilei ne despărţeam. Fiecare se ducea la diferite conferinţe sau plimbări în oraş şi ne reîntâlneam seara, pentru a merge la gazdă.
Eram în Postul Sfinţilor Apostoli, dar dintre românii care locuiau împreună cu noi, doar părintele îl ţinea. Dar o făcea blând şi fără pic de ostentaţie.
-Eu aşa m-am obişnuit, nici nu-mi vine să mănânc altceva, spunea şi, în acelaşi timp, binecuvânta, când era rugat, masa noastră, a celorlalţi, plină de bucate de dulce.
Vorbeam din ce în ce mai mult, împărtăşind uneori şi din impresiile conferinţelor la care se întâmpla să ne găsim în aceeaşi sală. Deşi îi spusese părintelui meu duhovnic despre cercei, în următoarele zile nu mai făcuse nici o remarcă în acest sens, iar părul lung nu-l deranja deloc. Gândeam asemănător în multe privinţe, dar părintele Constantin îmi tempera cu discernământ avânturile juvenile. Cum transmiteam zilnic câte o cronică a evenimentelor la radio, într-o dimineaţă m-a ascultat şi mi-a spus:
-Foarte frumos materialul tău. Frumos şi echilibrat.
Altădată mi-a făcut cunoştinţă cu mitropolitul de atunci al Moldovei, Înalt Prea Sfinţitul Daniel, actualul patriarh. Am stat cu el la masă şi vedeam pe chipul părintelui Constantin respectul şi dragostea faţă de ierarhie.
-Ia uitaţi ce bine arată episcopul cutare, i-am spus când am trecut pe lângă o faţă bisericească din altă ţară.
-Aşa e, dar şi al nostru e falnic tare.
Despre Înalt Prea Sfinţitul Serafim spunea:
-O, păi el e postitor aspru...
Într-o seară, un părinte din Dobrogea a pierdut autobuzul şi l-am luat în camera noastră, unde am început iar să discutăm aprins. Încercam să-i conving pe cei doi preoţi că muzica pe care o ascult nu e atât de nocivă pe cât vor s-o prezinte unii fraţi ortodocşi. Fiecare a venit cu argumentele lui şi deşi nu am ajuns la o concluzie fermă, nimeni nu a ridicat tonul. Părintele Constantin a făcut însă, discret şi delicat, aluzie la rugăciunea de seară:
-E, Paul, cred că-l cam ţinem pe părinte din rugăciune, aşa că hai să ne pregătim de noapte.
În ultima seară a şederii noastre la Graz, multe localuri au dat mâncare şi băutură gratis tuturor participanţilor. Rătăcind pe străzi m-am întâlnit cu părintele care mi-a spus prietenos:
-Hai să bem şi noi o bere împreună.
-Bine, dar eu am mai băut patru.
-Dacă ai mâncat înainte şi eşti odihnit, poţi să bei şi atât. Doar să-ţi ştii măsura.
Înainte de a pleca am asistat la o Sfântă Liturghie ortodoxă, unde părintele ar fi vrut să slujească, dar n-a ajuns la timp. În schimb s-a împărtăşit, în timp ce eu, când mi s-a întins anafură, am refuzat:
-Nu, mulţumesc, eu am mâncat deja.
-Dar ştii că la biserică se vine înainte să mănânci? m-a întrebat cu o undă de asprime cel care ţinea farfuria cu pâine sfinţită.
-Lasă-l, a intervenit părintele Constantin. A greşit şi el, n-a ştiut, data viitoare n-o să mai greşească.
Şi atunci am văzut îmbinarea de rigoare şi blândeţe care face preotul deopotrivă bun şi iubit.
Trebuia să luăm trenul din Graz până în Viena şi apoi să-l schimbăm. Dar am avut întârziere mare, aşa că legătura cu altă garnitură s-a făcut undeva, în Ungaria, într-un câmp. Trenul nou era foarte aglomerat şi n-am mai putut să urc în el. Disperat la gândul că aveam să rămân singur într-un câmp din Ungaria, am început să alerg pe lângă vagoane, până când am dat de părinte. Imediat mi-a luat bagajul şi, cu încă un călător, m-a tras de mâini pe geam, în timp ce trenul deja o luase din loc. Până la Bucureşti, am stat iar de vorbă ceasuri întregi, alături de noi fiind şi o maică de vreo 40-50 de ani de la asociaţia Christiana. Încă de atunci aveam mici bănuieli în legătură cu mişcarea ecumenică şi l-am întrebat pe părinte dacă nu cumva e tot o urzeală necreştinească.
-E foarte posibil. Noi însă trebuie să profităm de aceste întâlniri pentru a ne mărturisi cu tărie credinţa ortodoxă, fără să-i lăsăm să ne impună nimic.
La plecare părintele Constantin era prietenul meu. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus:
-De acum încolo, dacă ai probleme la facultate din cauza părului sau a altor motive, să ştii că ai un aliat la cancelarie.
În anul următor ne-am mai văzut de câteva ori pe holurile facultăţii şi am schimbat câteva vorbe. După un timp am aflat că părintele plecase la Berlin şi n-am mai păstrat legătura.

*

În 2004 am mers la Berlin să-mi vizitez un prieten şi să văd un concert. Cu o zi înainte de plecare, m-am întâlnit în Bucureşti cu un fost coleg de facultate care mi-a spus că tocmai vorbise cu părintele Constantin Mihoc şi mi-a dat numărul lui de telefon. L-am sunat a doua zi după ce am ajuns la Berlin şi am stabilit că urma să ne vedem duminica, la biserică. Am intrat deci în mica încăpere unde se strângeau pe atunci membrii comunităţii ortodoxe române din Berlin, iar părintele m-a recunoscut imediat, deşi trecuseră mulţi ani. Le-a făcut semn celor de la strană să-mi dea să citesc Apostolul şi apoi să mă primească între ei, pentru a cânta în micul cor coordonat de Iustin, fiul părintelui. L-am regăsit acelaşi, atent, pătruns şi deschis către ceilalţi, la slujire şi la predică. Nu era ce s-ar putea numi un predicator genial. Tălmăcea Evanghelia simplu, prin cuvinte ce ajungeau direct la cei care ascultau, fără fraze întortocheate, dar fidel adevărului celor citite. Precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, nu cu meşteşug retoric, ci cu conştiinţa asumării lui Hristos răstignit şi înviat. La sfârşit m-a prezentat doamnei preotese şi eu am povestit câteva dintre peripeţiile din Austria. Am vrut să-mi cumpăr o carte dar părintele a insistat să mi-o dăruiască, apoi mi-a dat şi nişte bani de cheltuială, spunând că nu sunt mulţi, dar îmi vor folosi ca să iau ceva de prin Berlin. A fost ultima oară când l-am văzut şi când am vorbit cu el, deşi i-am transmis încă o dată salutări printr-un enoriaş care-mi dăduse adresa de mail.

*

Cu ajutorul lui Dumnezeu, plănuiesc să-mi petrec Revelionul la Berlin. Mă şi gândeam să iau legătura cu părintele Constantin, ca să văd dacă pot să-i aduc ceva din ţară, când am aflat că a trecut la cele veşnice. Clădind biserica de piatră, aşa cum a clădit-o pe cea spirituală în toţi anii săi. Cele povestite mai sus pot părea neinteresante. Dar am vrut să împărtăşesc cu alţii câteva clipe de preţ petrecute alături de părintele Constantin, prietenul care sper să mijlocească în cer pe lângă Dumnezeu şi Maica Domnului, pentru mine, păcătosul. Dumnezeu să-l ierte.

7 comments:

Anonymous said...

Dumnezeu să-l ierte.

Cheerz,


L.

Anonymous said...

http://www.berlinonline.de/berliner-zeitung/berlin/134344/134345.php

Sper ca actiunea de strangere de fonduri sa ajute la constructia biserici.


Cheerz,

L.

Gabriela said...

Dumnezeu sa il odihneasca!

Gabi.

riro said...

Salut am creat un site riro.ro daca vrei sa iti faci mai publice articolele poti sa postezi cate unu aici pe riro.ro

Multumesc admin: riro.ro

Anonymous said...

The best tenor:
Deci, l-ai cunoscut. Dumnezeu sa-l odihneasca! Eee, Paul, bine povestesti! Emotionant si cu mesaj. Si cand te gandesti ca erai destul de tanar,totusi, pentru o asa abordare "inalta" a intalnirii. Imi place ce povestesti, lucruri frumoase pentru noi.

Traian said...

Salut. Cum va mai merge cu Rising Shadow? V-ati dat la fund de tot dupa ce am incetat scurta noastra colaborare...

Cris said...

Iti multumim pt randurile frumoase care le ai scris despre parintele Mihoc.. Numai bine!