Wednesday, September 2, 2009

"Liturghia ateului" (I)

O nuvelă de Honoré de Balzac; traducerea şi notele de subsol de Paul Slayer Grigoriu; consultant-corector: Rodica Simionică

Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică şi care, încă tânăr fiind, era una dintre celebrităţile Şcolii din Paris, centru al luminilor, căruia medicii din Europa îi aduc cu toţii omagii, doctorul Bianchon a practicat multă vreme chirurgia, înainte de a se dedica medicinei. Primele sale studii au fost îndrumate de unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, ilustrul Desplein, care a trecut prin ştiinţă ca un meteorit. După mărturisirea duşmanilor, a luat cu sine în mormânt o metodă netransmisibilă. Ca toţi oamenii de geniu, nu avea moştenitori: ducea şi lua totul cu sine. Gloria chirurgilor se aseamănă cu cea a actorilor, care nu există decât în timpul vieţii şi al căror talent nu mai poate fi apreciat din momentul în care au dispărut. Actorii şi chirugii, ca şi marii cântăreţi, ca virtuozii care transmit prin execuţia lor puterea muzicii, sunt toţi eroi ai momentului. Desplein face dovada similitudinii destinelor acestor genii tranzitorii. Numele său, atât de celebru ieri, astăzi aproape uitat, va rămâne în cadrul disciplinei sale, fără a-i depăşi graniţele. Dar nu sunt oare necesare împrejurări neobişnuite pentru ca numele unui savant să treacă din ştiinţă în istoria generală a umanităţii? Desplein avea oare acea universalitate a cunoştinţelor care face dintr-un om verbul sau figura unui secol? Desplein avea o privire dumnezeiască: îl pătrundea pe bolnav şi boala lui printr-o intuiţie dobândită sau naturală, care îi permitea să îmbrăţişeze diagnosticul particular al individului, să determine momentul precis, ora, minutul în care trebuia operat, ţinând cont de condiţiile atmosferice şi de particularităţile temperamentului. Pentru a merge astfel în pas cu Natura, studiase el oare joncţiunea neîncetată a fiinţelor şi a substanţelor elementare din atmosferă sau pe care pământul le dă oamenilor care le absorb şi le prepară pentru a obţine o expresie particulară? Proceda el prin acea putere de deducţie şi de analogie căreia i se datorează geniul lui Cuvier? Oricum ar fi fost, acest om devenise confidentul Cărnii, o cuprindea în trecut ca şi în viitor, sprijinindu-se pe prezent. Dar a rezumat el toată ştiinţa în persoana sa, aşa cum au făcut Hipocrate, Galenus, Aristotel? A condus o şcoală întreagă către lumi noi? Nu. Dacă este cu neputinţă să-i refuzăm acestui observator constant al chimiei umane antica ştiinţă a Magismului, adică cunoaşterea principiilor în fuziune, cauzele vieţii, viaţa dinainte de viaţă, ce va fi ea prin pregătirile dinainte de a fi; din nefericire totul în el a fost personal: izolat în viaţa sa prin egoism, egoismul îi ucide astăzi faima. Deasupra mormântului său nu se află statuia răsunătoare care spune mai departe viitorului tainele pe care Geniul le caută pe cheltuiala sa. Dar poate că talentul lui Desplein era solidar cu credinţa sa şi, prin urmare, muritor. Pentru el, atmosfera terestră era un sac generator: vedea pământul ca pe un ou în coaja sa şi neputând şti cine dintre ou şi găină începuse totul, nu admitea nici cocoşul nici oul. Nu credea nici în animalul anterior nici în spiritul posterior omului. Desplein nu avea îndoieli, el afirma. Ateismul său pur şi cinstit semăna cu cel al multor savanţi, cei mai buni oameni din lume, dar atei în mod invincibil, atei cum oamenii religioşi nu recunosc că pot exista atei. Această părere nu trebuia să fie altfel la un om obişnuit de la vârsta tinereţii să disece fiinţa prin excelenţă, înainte, în timpul şi după viaţă, s-o scotocească în toate aparatele sale fără să găsească acel suflet unic, atât de necesar teoriilor religioase. Recunoscând un centru cerebral, un centru nervos şi un centru aero-sanguin, dintre care primele două se suplinesc atât de bine unul pe celălalt, încât în ultimele zile a avut convingerea că simţul auzului nu era absolut necesar pentru a auzi, nici simţul văzului absolut necesar pentru a vedea, şi că plexul solar le înlocuia şi pe unul şi pe celălalt fără putinţă de îndoială; Desplein, găsind două suflete în om, a coroborat ateismul său cu acest fapt, cu toate că el nu-i aduce încă niciun prejudiciu lui Dumnezeu. Acest bărbat a murit, se spune, în lipsa finală a pocăinţei în care mor din nefericire multe genii, pe care fie ca Dumnezeu să le poată ierta.
Viaţa acestui om atât de mare înfăţişa multe meschinării, pentru a folosi expresia de care se serveau duşmanii săi, vrând în invidia lor să-i micşoreze faima, dar pe care ar fi mai potrivit să le numim contradicţii aparente. Neavând niciodată cunoştinţă de determinările prin care acţionează spiritele superioare, invidioşii sau proştii se înarmează pe loc cu câteva contradicţii superficiale, pentru a întocmi un act de acuzare pe baza căruia le judecă pentru moment. Dacă, mai târziu, succesul încoronează combinaţiile atacate, arătând corelaţia pregătirilor cu rezultatele, mereu subzistă câteva calomnii de avangardă. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost condamnat de contemporanii noştri când a desfăşurat aripile vulturului său deasupra Angliei: a fost nevoie de 1816 pentru a-l explica pe 1804 şi vapoarele plate din Boulogne.
La Desplein, faima şi ştiinţa fiind inatacabile, duşmanii săi se legau de temperamentul său ciudat, de caracterul său; în vreme ce el avea pur şi simplu acea însuşire pe care englezii o numesc excentricity. Când îmbrăcat superb precum Crébillon(1) tragicul, când afecta o curioasă indiferenţă în materie de haine; era văzut când în trăsură, când pe jos. Pe rând repezit şi bun, în aparenţă aspru şi zgârcit, dar în stare să-şi dăruiască averea maeştrilor săi exilaţi care i-au făcut onoarea să-l accepte pentru câteva zile, niciun om nu a inspirat mai multe judecăţi contradictorii. Deşi capabil, căci avea un cordon negru pe care medicii nu ar fi trebuit să-l râvnească, să lase în faţa curţii un ceaslov să-i cadă din buzunar, fiţi convinşi că în sinea lui îşi râdea de toate; nutrea un dispreţ profund pentru oameni, după ce îi observase de sus şi de jos, după ce îi surprinsese în adevărata lor expresie, în mijlocul actelor cele mai solemne şi cele mai meschine ale existenţei. La un mare om, însuşirile sunt adesea solidare. Dacă, printre aceşti coloşi, unul are mai mult talent decât spirit, spiritul său este totuşi mai vast decât cel despre care se spune pur şi simplu: are spirit. Orice geniu presupune o privire morală. Această privire se poate aplica vreunei specialităţi; dar cine vede floarea trebuie să vadă soarele. Cel care l-a auzit pe un diplomat salvat de el întrebând : „Ce face Împăratul?” şi care a răspuns: „Curtezanul se întoarce, omul îi va urma!”, acela nu e doar chirurg sau medic, e şi deosebit de spiritual. Astfel, observatorul răbdător şi asiduu al umanităţii va legitima pretenţiile exorbitante ale lui Desplein şi îl va crede, aşa cum se credea el însuşi, capabil să fie un ministru la fel de mare ca şi chirurgul.
Printre enigmele pe care le înfăţişează mai multor contemporani viaţa lui Desplein, am ales-o pe una dintre cele mai interesante, căci cuvântul se va regăsi în concluzia istorisirii şi îl va răzbuna împotriva unor acuzaţii prosteşti.
Dintre toţi elevii pe care i-a avut Desplein în spitalul său, Horace Bianchon a fost unul dintre cei de care s-a legat în modul cel mai viu. Înainte de a fi intern la Hôtel-Dieu(2) , Horace Bianchon era student în medicină, găzduit într-o pensiune mizerabilă din cartierul latin, cunoscută sub numele de Casa Vauquer(3) . Acest sărman tânăr simţea atingerile mizeriei arzătoare, un fel de creuzet din care marile talente trebuie să iasă pure şi incoruptibile, ca diamantele care pot fi supuse tuturor şocurilor fără să se spargă. În focul violent al pasiunilor dezlănţuite, dobândesc probitatea cea mai inalterabilă şi se obişnuiesc cu luptele care aşteaptă geniul, prin munca neîntreruptă în care şi-au circumscris poftele amăgite. Horace era un tânăr drept, incapabil să tergiverseze în chestiunile de onoare, mergând fără ocolişuri la ţintă, gata să-şi pună paltonul gaj pentru prietenii, precum şi să le dăruiască timpul şi veghea sa. Horace era în sfârşit unul dintre acei prieteni care nu-şi fac griji în legătură cu ce primesc în schimb pentru ceea ce dau, încredinţaţi că vor primi la rândul lor mai mult decât au dăruit. Cei mai mulţi dintre prietenii lui aveau pentru el acel respect interior pe care îl inspiră o virtute fără emfază şi mai mulţi dintre ei se temeau de cenzura sa. Dar Horace desfăşura aceste calităţi fără pedanterie. Nici puritan nici moralist, dădea un sfat cu inima deschisă şi nu se sfia să se veselească atunci când se ivea prilejul. Bun tovarăş, nu mai afectat decât un cuirasier, hotărât şi cinstit, nu ca un marinar, căci marinarul de astăzi e un diplomat viclean, ci ca un brav tânăr care nu are nimic de ascuns în viaţa sa, mergea cu capul sus şi cu cugetul vesel. În sfârşit, pentru a exprima totul într-un cuvânt, Horace era Pyladul mai multor Oreşti (4), creditori socotiţi astăzi figura cea mai reală a Furiilor artistice. Îşi purta mizeria cu veselia care este poate unul dintre cele mai mari elemente ale curajului şi, ca toţi cei care nu au nimic, făcea puţine datorii. Sobru ca o cămilă, alert ca un cerb, era ferm în idei şi în purtare. Viaţa fericită a lui Bianchon a început în ziua în care ilustrul chirurg a dobândit dovada calităţilor şi a defectelor care, unele în aceeaşi măsură ca şi celelalte, îl fac de două ori preţuit de prietenii săi pe doctorul Horace Bianchon. Când un şef de clinică ia sub aripa sa un tânăr, acest tânăr are, cum se spune, piciorul în scară (5) . Desplein îl lua nu odată pe Bianchon pentru a-l asista în casele opulente unde aproape mereu câte o recompensă cădea în desaga internului şi unde provincialului i se arătau în mod insensibil misterele vieţii pariziene; îl ţinea în cabinetul său în timpul consultaţiilor şi îl folosea; uneori îl trimitea să însoţească un bolnav bogat la Băi; în sfârşit, îi pregătea o clientelă. Rezultă din acestea că, după o vreme, tiranul chirurgiei a avut un ucenic. Aceşti doi bărbaţi, unul în culmea onorurilor şi a ştiinţei sale, bucurându-se de o avere imensă şi de o faimă imensă; celălalt, modest Omega, neavând nici avere nici faimă, au devenit apropiaţi. Marele Desplein îi spunea totul internului său; internul ştia dacă cutare femeie se aşezase pe un scaun lângă maestrul său, sau pe celebra canapea ce se găsea în cabinet şi pe care dormea Desplein; Bianchon cunoştea tainele acestui temperament de leu şi de taur, care în cele din urmă a lărgit, a mărit peste măsură pieptul marelui om şi i-a pricinuit moartea prin dezvoltarea inimii. A studiat ciudăţeniile acestei vieţi atât de ocupate, proiectele acestei zgârcenii atât de sordide, speranţele omului politic ascuns în savant; a putut prevedea decepţiile care aşteptau singurul sentiment învelit în această inimă mai mult bronzată decât de bronz.
Într-o zi, Bianchon îi spuse lui Desplein că un biet sacagiu din cartierul Saint-Jacques avea o boală îngrozitoare pricinuită de oboseli şi de mizerie; acest biet locuitor din Auvergne nu mâncase decât cartofi în marea iarnă din 1821. Desplein îşi lăsă toţi bolnavii. Cu riscul de a-şi ucide calul, zbură, urmat de Bianchon, la bietul om şi îl transportă el însuşi în casa de sănătate înfiinţată de Dubois în cartierul Saint-Denis. Merse să-l îngrijească pe acest om, căruia îi dădu, după ce îl pusese pe picioare, suma necesară pentru a cumpăra un cal şi un butoi. Acest locuitor din Auvergne ieşi în evidenţă printr-o trăsătură originală. Un prieten al său se îmbolnăveşte, îl aduce prompt la Desplein, spunându-i binefăcătorului său: „N-aş fi suferit să se ducă la altul”. Încărcat cum era, Desplein îi strânse mâna sacagiului şi îi spuse: „Adu-mi-i pe toţi.” Şi îl internă pe copilul regiunii Cantal la Hôtel-Dieu, unde avu cea mai mare grijă de el. Bianchon remarcase deja de mai multe ori la şeful său o predilecţie pentru cei din Auvergne şi mai ales pentru sacagii; dar cum Desplein punea un fel de orgoliu în tratamentele de la Hôtel-Dieu, elevul nu vedea în aceasta nimic prea ciudat.
Într-o zi, traversând Piaţa Saint-Sulpice, Bianchon îl observă pe maestrul său intrând în biserică în jur de ora nouă dimineaţa. Desplein, care pe atunci nu făcea nici un pas fără cabrioletă, era pe jos şi se strecura pe uşa din strada Petit-Lion, ca şi cum ar fi intrat într-o casă suspectă. Cuprins în mod firesc de curiozitate, internul care cunoştea părerile maestrului său, şi care era Cabanist (6) dyavolesc cu un y grec (ceea ce pare la Rabelais un grad superior al diavolescului)(7) , Bianchon se strecură în Saint-Sulpice şi nu mică îi fu mirarea să îl vadă pe marele Desplein, acest ateu fără milă pentru îngerii care nu oferă deloc priză bisturiului şi nu pot avea nici fistule nici gastrite, în sfârşit, pe acest îndrăzneţ zeflemitor, smerit îngenuncheat, şi unde?... la capela Fecioarei unde ascultă o Liturghie, dădu ceva pentru cheltuielile cultului, ceva pentru săraci, rămânând serios, ca şi când ar fi fost vorba despre o operaţie.
-Cu siguranţă nu venea să clarifice probleme legate de naşterea Fecioarei, spunea Bianchon, a cărui uimire fu fără margini. Dacă l-aş fi văzut, la Sărbătoarea Sfântului Sacrament (8) , ţinând unul dintre colţurile acoperământului, ar fi fost doar de râs; dar la ora aceasta, singur, fără martori, te pune cu siguranţă pe gânduri!

(1) Prosper Jolyot de Crébillon (1674-1762), poet şi autor de tragedii francez
(2) Cel mai vechi şi unul dintre cele mai renumite spitale din Paris, înfiinţat în 651 de Sfântul Landericus, episcop al Parisului; fiinţează până în zilele noastre, cu acelaşi renume în ceea ce priveşte calitatea serviciilor
(3) Cunoscută şi din romanul publicat de Balzac cu un an înainte, „Moş Goriot”
(4) Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade, vărul său, sunt în mitologia greacă modele ale celei mai strânse prietenii
(5) Expresie, se referă la scara cu ajutorul căruia un călăreţ urcă pe cal; are un început bun
(6) Adept al lui Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808), medic, fiziolog şi filosof, cu o viziune materialistă asupra existenţei în prima parte a operei; citat, adesea trunchiat, de materialiştii radicali, în sprijinul teoriilor lor; în contextul de faţă, materialist
(7) Joc stilistic pe marginea ortografiei variabile din vremea lui Rabelais
(8) Sărbătoarea Sfântului Sacrament sau Corpus Christi, sărbătoare religioasă catolică şi anglicană, celebrată la şaizeci de zile după Paşte

1 comment:

Mihai said...

Domnule Grigoriu, fericita coincidenta. Tocmai ajunsesem cu cititul la aceasta nuvela din vol. 4 al "Comediei umane" (ed. Univers).

Felicitari pentru traducere!