"Liturghia ateului" (II)

O nuvelă de Honoré de Balzac; traducerea şi notele de subsol de Paul Slayer Grigoriu; consultant-corector: Rodica Simionică

Bianchon nu vru să pară că îl spionează pe primul chirurg de la Hôtel-Dieu şi plecă. Din întâmplare, Desplein îl invită în chiar aceeaşi zi să cineze împreună, la un restaurator.
Între pară şi brânză Bianchon ajunse, prin pregătiri abile, să vorbească despre mesă(9), numind-o ipocrizie şi farsă.
-O farsă, spuse Desplein, care a costat creştinătatea mai mult sânge decât toate bătăliile lui Napoleon şi toate lipitorile lui Broussais (10)! Mesa este o invenţie papală, nu mai veche decât secolul VI şi pe care au bazat-o pe Hoc est corpus(11) . Câte râuri de sânge n-au trebuit vărsate pentru a înfiinţa Sărbătoarea Sfântului Sacrament prin instituirea căreia curtea de la Roma a vrut să constate victoria în chestiunea Prezenţei Reale, schismă care timp de trei secole a tulburat Biserica! Războaiele contelui de Toulouse şi albigensii (12) sunt coada acestei afaceri. Valdenzii şi albigensii refuzau să recunoască această inovaţie.
În sfârşit Desplein îşi folosi cu plăcere întreaga sa vervă de ateu şi fu un flux de glume voltairiene sau, pentru a fi mai exacţi, o detestabilă contrafacere a Citatorului.
-Mda, îşi spuse Bianchon în sinea sa, unde e credinciosul meu de azi dimineaţă.
Păstră tăcerea, se îndoi că îl văzuse pe şeful său la Saint-Sulpice. Desplein nu s-ar fi ostenit să-l mintă pe Bianchon; se cunoşteau prea bine amândoi, schimbaseră deja gânduri în legătură cu puncte la fel de grave, discutaseră sistemele natura rerum sondându-le sau disecându-le cu cuţitele şi bisturiul Incredulităţii. Trecură trei luni. Bianchon nu dădu niciun fel de urmare acestui fapt, deşi rămăsese gravat în memoria sa. În acel an, într-o zi, unul dintre medicii de la Hôtel-Dieu îl luă pe Desplein de braţ în faţa lui Bianchon, ca pentru a-l interoga.
-Oare ce făceaţi la Saint-Sulpice, dragul meu maestru? îi spuse.
-Mergeam să văd un preot care are o carie la genunchi şi pe care doamna ducesă de Angoulême mi-a făcut onoarea să mi-l recomande, spuse Desplein.
Medicul înghiţi această înfrângere, nu însă şi Bianchon.
-Ah! Merge să vadă genunchi bolnavi în biserică! Mergea să-şi asculte Liturghia, îşi spuse internul.
Bianchon îşi promise să-l iscodească pe Desplein; îşi reaminti ziua, ora la care îl surprinsese intrând în Saint-Sulpice şi îşi promise să vină anul următor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a şti dacă-l va surprinde din nou. În acest caz, periodicitatea devoţiunii sale ar fi autorizat o investigaţie ştiinţifică, căci nu trebuia să se întâlnească la un asemenea om o contradicţie directă între gândire şi acţiune. Anul următor, în ziua şi la ora cu pricina, Bianchon, care deja nu mai era internul lui Desplein, văzu cabrioleta chirurgului oprindu-se la colţul străzii Tournon cu strada Petit-Lion, de unde prietenul său o porni ca un iezuit de-a lungul zidurilor la Saint-Sulpice, unde îşi ascultă din nou Liturghia la altarul Fecioarei. Era cu adevărat Desplein! chirurgul-şef, ateul in petto, cucernicul întîmplător. Intriga devenea încurcată. Persistenţa acestui ilustru savant complica totul. Când Desplein ieşi, Bianchon se apropie de paracliserul care venise să se ocupe de capelă şi îl întrebă dacă acest domn era un obişnuit.
-S-au făcut douăzeci de ani de când sunt aici, spuse paracliserul, şi de atunci domnul Desplein vine de patru ori pe an să asculte această mesă; el a fondat-o.
-O mesă fondată de el! spuse Bianchon îndepărtându-se. Asta valorează cât misterul Imaculatei Concepţii (13), lucru care, el singur, trebuie să-l facă pe un medic incredul.
Trecu ceva timp fără ca doctorul Bianchon, deşi prieten cu Desplein, să fie în poziţia de a-i vorbi despre această particularitate a vieţii sale. Dacă se întâlneau la o consultaţie sau în lume, era greu de găsit acel moment de încredere şi de singurătate în care stai cu picioarele în faţa căminului, cu capul sprijinit de un fotoliu, şi în timpul căruia doi oameni îşi spun unul altuia secretele. În sfârşit, la şapte ani distanţă, după revoluţia din 1830, când poporul se arunca pe Arhiepiscopie, când inspiraţiile republicane îl împingeau să distrugă crucile aurite care răsăreau, ca nişte fulgere, în imensitatea acestui ocean de case; când Necredinţa, cot la cot cu Răzmeriţa, se întindea pe străzi, Bianchon îl surprinse pe Desplein intrând din nou în Saint-Sulpice. Doctorul îl urmă, se puse lângă el, fără ca prietenul său să-i facă cel mai mic semn sau să arate cea mai mică surpriză. Amândoi ascultară mesa.
-Îmi veţi spune, dragul meu, îi zise Bianchon lui Desplein când ieşiră din biserică, motivul capucinadei(14)voastre? V-am surprins deja de trei ori mergând la Liturghie, pe Domnia Voastră! Îmi veţi lămuri acest mister, şi îmi veţi explica acest dezacord flagrant între părerile şi purtarea Domniei Voastre. Nu credeţi în Dumnezeu şi mergeţi la Liturghie! Dragă maestre, trebuie să-mi răspundeţi.
-Semăn cu mulţi credincioşi, cu oameni profund religioşi în aparenţă, dar la fel de atei pe cât suntem dumneata şi cu mine.
Şi urmă un fluviu de epigrame despre câteva personaje politice, dintre care cel mai cunoscut ne oferă în acest secol o nouă ediţie a lui „Tartuffe” de Molière.
-Nu vă întreb despre toate acestea, spuse Bianchon, vreau să ştiu motivul pentru ceea ce aţi făcut aici, de ce aţi fondat această mesă.
-Fie, dragul meu prieten, spuse Desplein, sunt pe marginea mormântului, deci pot foarte bine să-ţi vorbesc despre începuturile vieţii mele.

(9) Mesa este Liturghia la catolici şi protestanţi; există însă mai multe deosebiri faţă de Ortodoxie; printre altele, la catolici se pot săvârşi în aceeaşi biserică mai multe mese în aceeaşi zi, unele chiar mese particulare, „comandate” de câte un credincios; am tradus „Liturghie” atunci când a fost vorba despre sensul general şi „mesă” atunci când contextul este pur catolic
(10) François Broussais (1772-1838), medic şi chirurg francez, cu o influenţă importantă asupra folosirii lipitorilor în tratarea diferitelor afecţiuni
(11) „Acesta este trupul” (latină) – fragment din citatul nou-testamentar „Acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26), prin care Hristos instituie Taina Euharistiei (Împărtăşaniei); speculaţiile lui Desplein sunt trunchiate şi ignoră tradiţia Bisericii înainte de schisma din 1054
(12) Lupte ale papalităţii împotriva unor erezii, în special catarii şi valdenzii; una dintre regiunile unde se grupau aceşti eretici era cea numită Albi, de unde şi numele unei cruciade (1208-1249) împotriva albigensilor
(13) Inovaţie dogmatică catolică, care susţine că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc; respinsă de Ortodoxie
(14) Act de credinţă nesincer