O pagină de umor mai puţin cunoscută din literatura română

Este vorba aici despre un dialog între locotenentul Ragaiac, personajul principal al romanului "Rusoaica", de Gib I. Mihăescu, cu un fugar. Ragaiac comanda un corp de grăniceri la frontiera cu Rusia, pe Nistru, între cele două războaie mondiale. Dinspre ţara vecină veneau grupuri de fugari care încercau să scape de urgia bolşevică, dar cei prinşi de autorităţile române erau trimişi înapoi dacă nu puteau dovedi că au origine română şi, eventual, rude în ţară.

-Tu zici că ştii molodveneşte, dar nu eşti moldovean. Eşti ovrei?
-H... h?...
-Eşti jidan? trebuii să nă corectez, pentru că în Basarabia cuvântul „evreu” pare, dacă nu necunoscut, în orice caz foarte curios fiilor lui Israel, de condiţie joasă.
-Niet.
-Ştii moldoveneşte ori nu ştii? îmi înăsprii vocea agasat.
-D-apăi că grăiesc.
-Cum te cheamă?
-Ilia.
-Ei, şi-atât?
-Atât... Pentru un suflet al lui Dumnezeu un nume e de-ajuns... Că şi şei de au mai multe tot un noroc au pe lume; douăzeci de-o avea şi tot le-o schimba să se ascundă, foamea şi moartea tot îi nimereşte...
-Ce spui, mă?... Faci pe cugetătorul, ai? Eşti rus atunci?
-Suflet al lui Dumnezeu.
-Lasă pe Dumnezeu, răspunde ce te întreb: eşti rus?
-Oi fi şi rus...
-Cum oi fi, bă? eşti sau nu eşti, răspunde repede că n-am timp de ghicitorile tale.
-Eu pân aste locuri m-am născut...
-Aici sau dincolo?
-Pe aici, pe dincolo...
-Zi, te-ai născut pe rând...
-Ăl întunecat o mai şti cum m-am născut, lumina-voastră... da’ eu nu-mi mai aduc aminte, că pe vremea aia eram şi mai prost ca acum.
-Văd că vorbeşti limpede, ca moldovenii adevăraţi, de ce n-ai ieşit din capul locului, când am întrebat cine-i moldovean? Ori nu-ţi place să-ţi spună că ai cap de bou...
-D-apoi cum nu mi-o place, că şi boul e mai frumos la cap ca mine... Nu vă supăraţi, luminăţia-voastră, oi fi şi moldovean.
-Cum oi fi, măi? eşti sau nu eşti? Ce-a fost tată-tău...
-Om o fi fost şi el, că văd că n-am ieşit nici mânz... nici viţel... şi tare rău îmi pare de-asta... Că mai cu bucurie şi mai omeneşte s-ar fi uitat oamenii la mine. Da eu la faţă nu l-am văzut ca să-i grăiesc şi lui aşa o bucurie...
-Da maică-ta nu l-a văzut?...
-Dacă s-or fi desfătat noaptea prin iarbă, cum era să-l vadă şi ea iracan? Că la drum lung, pe câmpie, omul unde vede om se opreşte să nopteze şi uneori se nimereşte să fie laolaltă şi-o fumeie or două... Iar după hodină, o porneşte iar din viul nopţei, care încotro îl trage soarta lui.
-Dar maică-ta ce era?
-Era şi ea bună femeie... că atât cât am fost împreună nu m-a lăsat din sudălmi şi bătaie. Da se cheamă că nu m-a aruncat pe drum.
-Bine, bine, dar ea ce era? moldoveancă, rusoaică...
-Poate-o fi fost de amândouă felurile, că dacă era cu ruşii, grăia ruseşte, da cu moldovenii, moldoveneşte...
-Da cu tine cum grăia?
-Când mai aşa, când mai aşa... cum nimerea şi ea.
-Da voi în ce sat staţi, rusesc sau...
-Pe unde ne-apuca iarna, că vara toată nu stam locului... pân-într-o zi... eram flăcăoaş pe-atunci şi ne-o prins într-un târg şi ne-o închis, da nu laolaltă... D-atunci n-am mai ştiut unul de şelălalt...
-Şi pân-atunci n-ai avut şi tu curiozitatea, cum să spun, nu te-o îndemnat şi pe tine sufletul s-o întrebi: „Da tu ce eşti, mamă, moldovancă, ruscă?”
-Iaca, să mă iertaţi, înălţimea-voastră, numai aiasta nu mi-a dat în gândul ista prost al meu s-o întreb...
-Auzi, Gârneaţă, ce glăsuieşte ăsta... L-ai căutat bine prin buzunare?
La răspunsul acestuia că i-a dat o atenţie specială, mă adresai iarăşi individului fără naţie:
-Vezi, mă ciolovec, dacă apucai să-ţi spună maică-ta că eşti moldovean, rămâneai aici. Dar aşa, o s-o iei la drum îndărăt ca şi ăştia, care ne înţeleg ca pe păsări.
-Să trăiţi ani mulţi şi fericiţi, luminăţia-voastră. Aşa să faceţi cum grăieşte înţelepciunea măriilor-voastre. Şi eu tot mulţumit oi rămâne, că şi acolo ca şi aicea e tot pământul lui Dumnezeu.
-Eu am auzit că pe-acolo nu mai e pământul lui Dumnezeu...
-D-apăi ş-ăi de zic aşa, mărite Doamne, tot ai lui Dumnezeu sunt şi ei, şi tot lui o să-i răspundă la dreapta judecată.