Wednesday, March 17, 2010

Citind "Scara" (V)

„Atunci când gândul te îndeamnă a cerceta sau a critica pe povăţuitorul (adică duhovnicul – n. n.) tău, dă-te înapoi ca dinaintea curviei; acestui şarpe să nu-i dai nici o libertate, nici un loc, nici o intrare, nici un început. Ci spune acestui balaur: ‚O înşelătorule, nu mie mi s-a dat a judeca pe mai marele meu, ci lui a mă judeca pe mine; nu eu am fost pus judecătorul lui, ci el al meu’.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
Socotesc că aceste cuvinte sunt limpezi şi fără echivoc. Şi tocmai de aceea mai greu de purtat decât altele. De câte ori nu am trecut şi nu trecem prin ispita de a ne judeca duhovnicul: că e prea aspru sau, dimpotrivă, prea îngăduitor (iar aici se vede mândria noastră ascunsă, căci ni se pare că suntem duhovniceşti şi am avea nevoie de canoane grele, fiind aproape jigniţi de o vorbă simplă, de un cuvânt uşor de îndreptare); că ne descoase prea mult sau că nu ne întreabă nimic, lăsându-l pe fiecare să-şi spună singur păcatele; că e prea detaşat de lume, de viaţa de zi cu zi, pentru a-i înţelege problemele sau că are un trai cam lumesc, aşa că nu poate fi un bun povăţuitor spre cele înalte. Şi câte şi mai câte.
Nu există portretul duhovnicului desăvârşit. Duhovnic desăvârşit este Hristos, dar nici El nu se poartă la fel cu toţi cei pe care-i întâlneşte şi care Îi cer ajutorul. Unuia i-l dă imediat, pe alta o amână, ba chiar o ocărăşte un pic, spre a le arăta tuturor marea ei credinţă şi înţelepciune. Pe cei zece leproşi îi vindecă pe loc, deşi ştia dinainte că nouă dintre ei vor fi nerecunoscători, în timp ce marelui Său apostol, Pavel, îi refuză o cerere, lăsându-l să fie chinuit de un ghimpe în trup, „căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Deci în cele ale povăţuirii duhovniceşti, comparaţia nu-şi are locul. Ca în medicina autentică, fiecărui bolnav i se potrivesc alte leacuri, după felul bolii şi al metabolismului.
Duhovnicia este un har. Cel care a ajuns povăţuitor de suflete va da socoteală în faţa lui Dumnezeu Însuşi pentru modul în care le-a îndrumat. De aceea, dacă am avea credinţă, am înţelege fără greutate că prin duhovnic Hristos ne iartă cu adevărat păcatele şi că nu vorbim despre iertare în sens pur juridic, doar ca despre o prescriere, ci de înlăturare a rănilor spirituale produse de ele, ca atunci când un medic, vindecând boala, înlătură din trup şi slăbiciunea produsă de ea. Iar pe de altă parte, datoria dar şi interesul nostru sunt să ne lăsăm îndrumaţi de duhovnic. Pentru că taina aceasta este atât de mare, încât chiar de va greşi el, noi rămânem curaţi. Desigur, discernământul nu trebuie să dispară. Un Sfânt Părinte spune că atunci când duhovnicul ne sfătuieşte să facem ceva împotriva lui Hristos şi a învăţăturii ortodoxe, nu-i mai datorăm supunere. Dar este singura excepţie. În Pateric se vorbeşte despre un bătrân care i-a poruncit ucenicului său să planteze un copac cu coroana în pământ şi rădăcinile în sus. Şi pentru supunerea ucenicului, Dumnezeu a făcut copacul să înflorească, pentru că ascultarea aceluia fusese mai presus decât calculele logicii omeneşti. Iar Dumnezeu, ştim bine, fără să nesocotească logica noastră, nu este câtuşi de puţin determinat de ea.
Mai există însă şi o altă latură a ascultării, asupra căreia insistă părintele Rafail Noica. Dacă în lume duhovnicii buni s-au împuţinat, unul dintre motive este că sunt tot mai puţini ucenici buni. Ne-am obişnuit să privim spovedania ca pe un act magic. Mergem, spunem ce avem pe suflet, preotul rosteşte o formulă şi, ca la atingerea unei baghete, păcatele au dispărut. Dar uităm de pocăinţă şi de conlucrare. Sigur că Hristos ar putea să ne ierte direct. Este ceea ce ne reproşează sectanţii de toate felurile. De ce nu-I spunem în gând lui Dumnezeu tot ce am greşit, iar Dumnezeu să ne dea iertare? Ce, Dumnezeu are nevoie de preoţi şi episcopi şi duhovnici ca să ierte? Nu, vom răspunde, nu are. Noi, în schimb, avem. Pentru că omul e alcătuit din trup şi suflet şi de multe ori trăim mai degrabă în planul trupesc decât în cel duhovnicesc. Puţini dintre noi trăiesc la modul deplin prezenţa lui Hristos. În schimb prezenţa celuilalt – a duhovnicului în cazul de faţă – ne apare mult mai puternică. Prin el avem acces mai lămurit la trăirea relaţiei interpersonale. Noi lui Hristos îi spunem păcatele, dar avem în faţa noastră un om, pentru a nu ne pierde în abstracţiuni. Pentru a simţi pe cineva cu adevărat aproape, cu adevărat privindu-ne, este necesară prezenţa fizică evidentă. În plus, mântuirea nu e individuală, ci comunitară. De aceea iubirea lui Hristos către noi şi iubirea noastră către Hristos trec mereu prin iubirea aproapelui. Şi tot de aceea, pentru a avea un bun duhovnic, trebuie să ne rugăm pentru el. Puterea rugăciunii noastre a scăzut, viaţa noastră nu e nici fierbinte, nici rece, credinţa ne e oscilantă, dar cu toţii am vrea să avem un duhovnic de talia Sfântului Serafim de Sarov, care eventual să ne şi spună doar ce ne convine să auzim. Şi nu înţelegem că nici de ar fi duhovnicul nostru un sfânt nu am putea vedea sfinţenia din pricina nepăsării noastre, sau de am vedea-o, nu ne-ar folosi prea mult dacă am rămâne nepăsători. Parcă am putea spune, parafrazând o zicală răspândită, că fiecare credincios are duhovnicul pe care îl merită. Dar, din fericire, nu e chiar aşa, pentru că Dumnezeu nu ne dă după merit ci după nesfârşita Sa milostivire. Iată de ce nu se cuvine să judecăm duhovnicul, ci să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pentru a ne da sfaturile mântuitoare. Şi dacă ne gândim că totuşi ar putea să fi greşit pe undeva, să ne întrebăm ce am făcut noi pentru a dobândi un sfânt ca povăţuitor.

1 comment:

Silviu said...

Asistam, cu mahnire, la robotizarea manifestarilor duhovnicesti, la " actualizarea" lor in raport cu vremurile tehnologizate moderne( vezi: telefon mobil, leptop, adaptari wikipedia etc.), la diferentele dintre comprehensiune si punere in practica, la ratacirile si caderile spirituale ce decurg din :lipsa de educatie , saracie, incalcarea drepturilor individuale, violenta etc. Sunt multe de spus. Totul depinde de fiecare crestin in parte, de preocuparile pt. salvarea intru Hristos, de puterea fiecaruia de a ierta, de a primi cuvantul lui Dumnezeu, de cainta, lacrimi, pocainta, nevointa s.a.m.d. Si totusi, prin acest post si prin altele asemeni acestuia , primim povete, luam act, analizam, intr-un cuvant: ne luminam prin cunoastere. Merita.