Wednesday, March 31, 2010

Ilie Stepan - Omul şi gândurile

Pentru primele generaţii de rockeri români, Ilie Stepan este un nume cu aceeaşi rezonanţă ca oricare dintre muzicienii importanţi ai scenei. Astăzi pare să fi intrat într-un nemeritat con de umbră. Dar Ilie Stepan lucrează. Lucrează la un proiect de mare amploare şi ştie că trebuie să-şi urmeze drumul, indiferent de neajunsurile trecătoare. Şi vorbeşte la fel cum compune: liber, complex, temeinic, fără să ocolească nicio întrebare, povestind despre credinţă dar şi despre compromisurile făcute de unii artişti de la noi în numele câştigului, despre şicanele la care erau supuşi muzicienii rock de regimul comunist, dar şi despre înstrăinarea de România a unor nume mari ale generaţiei sale. Discuţia, purtată în căldura primitoare a apartamentului său din Timişoara, te face să vrei să-l cunoşti mai bine pe acest om, să-i cunoşti muzica, să-i aprofundezi ideile. Acest interviu poate fi un început.

Ilie Stepan, pentru cititorii mai tineri, povesteşte-ne cum a început pasiunea pentru muzică şi cum a început pasiunea pentru rock? Îţi mai aminteşti?
Îmi amintesc pentru că le spun în fiecare an... ceea ce nu mă deranjează. (Râde). Pasiunea pentru rock a început odată cu filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard and the Shadows. Am văzut atunci prima trupă de chitare electrice, la începutul anilor ’60. Mi-a făcut o impresie teribilă. După aceea, la maximum doi ani, a apărut contactul cu Beatles şi de acolo mai departe. De atunci am ştiut, mi-am dat seama că una dintre bucuriile mele cele mai mari este să am în mână o chitară, să învăţ să cânt, să mă exprim muzical prin acest instrument. Părinţii mei mi-au încurajat această dorinţă şi aşa am avut primul profesor de chitară, Adrian Popescu, care de altfel a avut elevi în Timişoara care au devenit nume în muzica românească. Nicu Covaci a făcut cu el, Laci Herdina, care a fost chitaristul şi liderul muzical al grupului Progresiv TM, chitaristul de jazz Dan Ionescu, acum în Canada, subsemnatul şi o listă mai mare. Deci am făcut doi ani cu profesorul Popescu, apoi am studiat şi chitara clasică, cu profesorul Eduard Pamfil. Acest lucru m-a ajutat să mă raportez la ce înseamnă chitara în familia instrumentelor muzicale, să înţeleg legătura între marea muzică, cum se spune, şi altă mare muzică ce se năştea în clipele acelea şi care se naşte şi sub ochii noştri mai departe, muzica modernă, pornind, după cum am spus, de la muzica pop. Beat, pop, rock şi atâtea încrengături. Am cântat şi la chitară clasică, îmi place şi acum să cânt, am cântat şi rock la instrumentul ăsta. Cu ajutorul chitarei am înţeles mult mai bine muzica în general. Cam astea au fost începuturile. Se întâmpla undeva prin anii ’65-’70. Apoi a apărut primul grup, din şcoala generală, Marţienii, Rivoli Grup, al doilea, din liceu, şi în ianuarie ’73 Pro Musica. Şi de atunci, mână nene şi mână!


Prin ce se deosebeşte Pro Musica în contextul anilor respectivi? Atunci au apărut multe trupe bune, fiecare cu identitatea ei, nu ca azi când e plin de clone. Care era identitatea Pro Musica?

Noi când am debutat, în primii doi ani de performanţă, am fost o trupă de folk progresiv, o trupă cu instrumente acustice predominante, împănate cu altele electronice, cu vioară electrică, cu bas, cu claviaturi. Doru Apreotesei cânta deja la claviaturi. Nu chiar unplugged-ul de mai târziu, dar ceva pe acolo cumva, un semi-acustic. Apoi, din toamna lui ’78, când eu am refăcut Pro Musica, cu tentă de trupă rock, unul dintre elementele care ne individualizau era prezenţa instrumentelor acustice în discursul rock al trupei.

Ce sau cine v-a influenţat?
N-am luat de la alţii, dar sigur că ascultam. Ne plăceau pe vremea aceea, şi mie şi lui Dixie, care compuneam în trupă, Jethro Tull, Beatles – nu se pune problema! - , Pink Floyd, Genesis, Yes. Erau câteva dintre trupele pe care le ascultam foarte frecvent pe atunci. De asemenea erau elemente de prelucrări, dar nu atât de folclor românesc, cum făcea Phoenix. Noi, în perioada Pro Musica, aveam elemente de folclor din zona asta de întrepătrundere: Banatul românesc, Banatul sârbesc, zona dinspre Balcani cumva. Deci era un fel de rock, cu elemente balcanice şi instrumente acustice, de multe ori apărând din senin. Probabil aceste două dimensiuni au creat o notă de originalitate şi ne-au definit într-un fel. Aşa văd eu acum, când mă uit în spate la ceea ce a fost.

Era mult mai dificil decât azi să ai o trupă de rock, mai ales că exista opoziţia regimului. Cum aţi reuşit să supravieţuiţi, cu toate şicanele la care eraţi supuşi?
Era într-adevăr un meci permanent cu cenzura, cu dictatura comunistă, cu regimul. În general mişcarea rock nu era privită cu ochi buni de regimul comunist. Trupele ajunse la o anumită notorietate, care aveau deja un nume, reuşiseră să se impună, poate nu prin apariţii de televiziune, pentru că la televiziune trebuia să-ţi tunzi părul... Atunci era moda cu părul mare. Generaţia mea, generaţia flower power, generaţia hippie, o mare parte dintre noi purta părul mare. Atât noi, ca muzicieni rock, cât şi cei care formau publicul nostru, cei pentru care cântam. Or la televiziune trebuia să-ţi prinzi părul cu agrafe, chestie pe care n-o prea agream noi. Notorietatea ţi-o câştigai prin spectacole, atâtea câte puteai să dai, şi într-un fel şi prin imprimările radio. Cum spuneam la început, era un meci permanent între cenzură, între cei care supravegheau şi noi, trupele, care eram consideraţi un fel de paria ai societăţii. Cenzura era foarte grijulie, foarte atentă şi foarte vigilentă ca nu cumva vreo parte a unui text să aducă atingere cuceririlor socialismului, ideologiei la care trebuia să aderi. Era o permanentă luptă între ei şi noi, ei având în mână pâinea şi cuţitul, noi atuul că suntem tineri şi nealiniaţi. Pentru că nu am fost aliniaţi. N-am fost nici membri de partid, n-am scris nici texte la comandă pentru congrese şi pentru toate manifestările lor ideologice. Eram un rău necesar pentru ei. Acum dictaturii ideologice i s-a suprapus cea financiară. Astea sunt problemele pe care le are o trupă acum. Atunci era invers, mai aveai un bănuţ, mai strângeai, dar nu aveai ce să faci cu el, n-aveai de unde să cumperi instrumente... Au fost vremuri grele. Dar şi frumoase, în acelaşi timp. Aveam idealuri, aveam onoarea de golani, aveam putinţa de a schimba între noi energii pozitive când ne întâlneam, de a mânca împreună din aceeaşi coajă de pâine, de a o împărţi dacă trebuie şi putinţa de a aştepta cu mare încredere şi mare speranţă fiecare întâlnire cu publicul. Şi să nu uităm că în decembrie ’89, la acea schimbare, pentru că a fost totuşi o schimbare, cei care au fost în primele rânduri, o mare parte dintre cei care au murit, au fost tinerii sălilor de concert rock. Ei au fost cei care în întunecimea sălii îşi descătuşau sentimentele, erau mai liberi acolo, când începea spectacolul, şi ei au fost cei care în Timişoara - şi sunt convins că şi în Bucureşti - au făcut lucruri extraordinare. Această generaţie pentru care noi am cântat. Şi mă bucur că s-a întâmplat aşa.

În Bucureşti primul mort al revoluţiei chiar are scris pe crucea din Cimitirul Eroilor: „Mihai Gâtlan, rocker”. Dacă tot am ajuns aici: cunosc mulţi oameni, dintre care unii nu ştiu prea multe despre Pro Musica şi despre tine, care însă au cu siguranţă în minte refrenul acelor zile, piesa „Timişoara”. Cum ai ajuns în mijlocul întâmplărilor de atunci?
Google, „Ilie Stepan” şi pot să afle mai multe. Dacă interesează pe cineva, categoric. Piesa „Timişoara” s-a născut ca o suflare, ca o adiere, ca o palmă, ca o pată de energie, în memoria celor care şi-au dat viaţa şi dintre care mulţi nici măcar nu au cruce la cimitir, pentru că au fost arşi. E ceva diferit faţă de restul muzicii pe care am scris-o la viaţa mea, muzică de teatru, muzică de film, rock... Mai ascult din muzicile mele, mai ales când îmi vin prietenii. În rest, dacă sunt singur, nu prea ascult, pentru că mă gândesc la ce urmează să fac mai departe. Dar totdeauna când ascult aş mai avea ceva de adăugat, aş mai schimba ceva. Piesa „Timişoara” este singura la care n-aş mai modifica nimic. Este ca o respiraţie. S-a născut fără nici un „pre-gând”, fără nici un plan de acţiune. Am simţit că trebuie să o scriu şi a ieşit aşa cum se ştie. Am înregistrat-o în primele zile din ianuarie 1990, am cântat-o atunci la Timişoara şi la Bucureşti, într-un concert la Sala Polivalentă. Piesa se cântă şi acum când, într-adevăr, mulţi nici nu mai ştiu cine a compus-o. Dar e ok. Este un prinos de recunoştinţă pentru cei care nu mai sunt şi pentru cei care sunt şi au făcut lucruri fantastice, de eliberare sufletească şi de credinţă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat pe mulţi dintre noi, care am fost pe străzi atunci. Şi probabil că pe cei mai buni i-a luat sus.

Ce impact au avut evenimentele din ’89 asupra mişcării rock de la noi în general şi asupra activităţii tale în special? S-a produs ceva spectaculos?
Asupra mişcării rock în general poate că n-au avut impactul pe care îl visam noi. Cel puţin la nivelul punţii între noi şi Europa. La ora actuală, acum, când vorbim, ar trebui să avem cel puţin 4-5 grupuri de renume european. Aşa ar fi normal, pentru că sunt muzicieni... Deocamdată nu avem aşa ceva. Nu avem pentru că imediat după ’90 mulţi dintre actorii principali s-au retras, au rărit-o cu spectacolele – vorbesc despre trupele cunoscute - , încercând să facă altceva, în alte domenii, ale muzicii şi nu prea. A intrat această goană după bani, această instaurare a dictaturii financiare, care spune că pentru economia unui spectacol e mult mai uşor să iei 2-3 piţipoance care arată foarte bine, să le urci într-o maşină, să le construieşti un CD cu piese, să investeşti câte ceva şi să circuli dintr-o sală în alta. Le pui negativul... sau pozitivul, ei sau ele cântă şi gata. Pe când la o trupă de rock este un întreg mecanism care trebuie să se mişte. Oameni, rockeri, ingineri de sunet, personal auxiliar etc. La noi au mai rămas câteva trupe de notorietate, cam tot alea, care mai ţin steagul sus. Şi vine şi generaţia din urmă, dar e foarte greu. Aici este şi o mare durere. Noi, cei din generaţia mea, suntem prezenţi în dicţionare de specialitate, avem, fiecare în domeniul lui, o zonă a muzicii în care ne mişcăm, unde suntem în largul nostru. Dar generaţia tânără de muzicieni are nevoie de nişte condiţii, până la urmă. Pentru că mulţi renunţă, mulţi pleacă afară, nu mai pun mâna pe instrumente. Şi mulţi dintre ei ar merita atenţie pentru ceea ce fac. Un alt aspect al neputinţei noastre de a atinge zona europeană a clasamentelor – şi nu neapărat a clasamentelor, cât a notorietăţii – este şi faptul că nu prea se individualizează trupele. Se cam repetă. Unii cântă după alţii şi aşa mai departe. Nu este originalitate, nu este nimic nou care să facă o breşă. Prin asta faci breşa în clubul acela select. Ajungi, îţi faci intrarea, ei te văd şi rămân surprinşi. „Da domnule, am sosit, eu sunt trupa din România, am intrat şi eu în clubul vostru.” Ca să faci asta trebuie să aduci ceva. Citeam un articol acum câţiva ani şi mi s-a întărit convingerea discutând cu nişte specialişti din Anglia despre problemă, că una dintre trupele româneşti care este bine văzută pentru originalitate este Zdob şi Zdub. Nu întâmplător. Cântă nişte lucruri care îi particularizează şi îi fac originali. Pleacă de la folclorul moldovenesc şi fac lucruri bune. Asta trebuie să facem. Nu neapărat să cânţi folclor, dar să aduci lucruri originale. Orice gen cânţi. Despre mine ce pot să-ţi spun? Din 1995 am ales drumul muzicii de fuziune, cu grupul meu de studio, Stepan Project. Am început în 1995 lucrul la un plan foarte îndrăzneţ şi iaca, acum, după 15 ani, sunt aproape pregătit să termin lucrarea. În ’96 am lansat „Sensul vieţii”, prima parte a „Trilogiei sensului vieţii”, în 2001 „Undeva în Europa” şi acum, anul acesta, termin triplul-album „Lumina”, care este partea a treia a trilogiei. Scriu muzică de fuziune, cânt alături de foarte mulţi muzicieni, pornind de la muzica arhaică, de la cea cu influenţe populare, luată de la muzicieni-ţărani care cântă la tot felul de instrumente tradiţionale, până la free jazz. Trecând prin operă, prin muzică simfonică, prin jazz şi, categoric, ca punct central al întregii ecuaţii, muzica rock. Pentru că eu cânt la chitară şi clasic, cânt în mai multe maniere, dar mă consider un muzician rock la origini.

Să intrăm un pic în detaliile „Sensului vieţii”. Am văzut şi o schimbare de tematică la nivelul versurilor şi al întregului concept. E o introspecţie, o analiză mai profundă a persoanei şi a contextului spiritual-cultural în care trăieşte, o orientare către Dumnezeu. Poţi detalia?
Ai surprins foarte bine nişte direcţii prin întrebarea ta. Muzica, în opinia mea, este în primul rând o formă de energie, o energie pozitivă. În muzica pe care o scriu eu, conceptual există trei mari dimensiuni: dimensiunea credinţei, dimensiunea ancestralului, a originii, a pământului pe care calci şi care este de mii de ani tot acolo şi dimensiunea urbană, contemporană, de zi cu zi. Între aceste trei dimensiuni se scriu toate energiile noastre, înmagazinate în piesele pe care le lucrăm. Eu sunt un om cu credinţă în Dumnezeu şi nu pot să concep că un artist adevărat este un om fără credinţă. Nu este nevoie să fie credinţa lăcaşului prin care să treci neapărat zi de zi. Eu merg şi la biserică, dar este vorba despre ceea ce porţi în tine, creator fiind, ceea ce simţi că trebuie să dai celor pentru care scrii şi până la urmă să întorci din ceea ce ai primit. Pentru că noi, cei care scriem muzică şi în general orice om care are o activitate creatoare, care creează ceva, de la cuvânt la te-miri-ce, este clar că avem un dat, un dar pe care l-am primit. Şi trebuie să-l dăm mai departe.

Proiectul fiind foarte complex, există vreo posibilitate de a-l transpune live?
Proiectul e foarte complex, într-adevăr. Eu am cântat în momentul integrării în Uniunea Europeană, 2006 spre 2007. În Piaţa Operei, în noaptea cu pricina, la cumpăna dintre ani a fost un concert care s-a numit chiar „Undeva în Europa”, cu piese de pe „Undeva în Europa” şi de pe „Sensul vieţii”. Pentru acest triplu-album, „Lumina”, mă gândesc la un concert. Greu de făcut pentru că, aşa cum ai spus şi tu, e un material complex. Ar merita însă şi cred că o să-i facem un concert. De asemenea mă gândesc ca după ce apare materialul sub formă de CD să facem o ediţie limitată „pour les conaisseurs”, cu mixaj 5. 1. Muzica noastră se pretează la un asemenea mixaj, pentru că sunt multe pasaje instrumentale, multe conotaţii, foarte multe teme care apar şi dispar, şi într-un 5. 1 parcă e mai mult spaţiu. Trebuie să-ţi spun şi că fiecare dintre cele 33 de piese ale „Luminii” are un simbol, o imagine. Un desen, o fotografie, un suport de imagine care este fotografia oficială, dacă vrei. Pornind de la ideea asta, m-ar atrage foarte tare ca albumul „Lumina” să aibă propriul lui film. Un fel de montaj de imagini, un fel de story la ceea ce vrea să spună. Sunt direcţii subsidiare care pleacă din aceeaşi matrice, dar pentru început important este ca, după 8 ani de lucru, să reuşesc să termin pur şi simplu varianta de triplu-CD a lucrării.


Vorbeam despre origini, despre România, despre schimbările de aici. Mulţi muzicieni, chiar şi din generaţia ta, s-au îndepărtat la un moment dat de România, ca spaţiu şi ca atitudine. Recent Dan Andrei Aldea spunea că nu mai vrea să aibă legături cu nimeni din România, Nicu Covaci ba se întoarce, ba pleacă. Tu văd că eşti aici şi că eşti bine. Nu te-ai gândit niciodată să pleci? Ce te reţine aici?

Întrebarea asta presupune un răspuns foarte complex. Încerc să-l dau pe scurt. În primul rând, în opinia mea, ca artist care ai ceva de spus nu ai voie să te laşi înfrânt de realitatea imediată. Dacă ai nişte ancore puternice în pământul pe care calci... Vorba poetului, dacă dai cu o ţeapă sau cu o rangă în pământ, s-ar putea, dacă faci o groapă adâncă, să dai de nişte oase albe, cum a zis Ioan Alexandru. Oasele strămoşilor tăi. Şi dacă ştii pe ce calci, dacă ai privirea îndreptată spre cer, te uiţi şi apoi pleci capul şi te gândeşti la Dumnezeu cu capul plecat, nu te pot înfrânge realităţile astea şi lucrurile urâte prin care treci. Pentru că aşa este! Exemplele pe care mi le-ai dat – şi nu sunt singurele - , tipul ăsta de reacţie, la o analiză urban-contemporană, e o reacţie absolut normală. Dar de aici până la a-ţi tăia singur rădăcinile, printr-un efort de voinţă personală, mi se pare un drum cam lung. Şi repet, ajungi la aşa ceva, ajungi să fii copleşit şi ai o singură variantă: să dai cu palma, să dai totul la o parte şi să-ţi vezi de drumul tău. Dar asta se întâmplă pentru că nu ai cele două pârghii. Dacă nu mă întrebai îţi strecuram eu ideea, pentru că totdeauna o strecor: dacă n-aş fi un om pozitiv şi dacă n-aş avea bucuria asta de-a face muzică, dacă ar fi să mă ghidez doar după ce văd şi după ce mi se întâmplă mergând pe stradă, atâtea nimicnicii, n-aş mai putea să scriu o virgulă muzicală. N-aş mai scrie o virgulă dacă m-aş încărca de toate astea. Mă încarc şi eu de ele pentru că nu sunt mulţumit de foarte multe dintre cele ce se întâmplă acum. Şi nu pentru mine, pentru generaţia tânără de muzicieni şi de cetăţeni ai acestei ţări. Dar asta este una, iar dacă mă întreabă cineva aşa cum m-ai întrebat tu eu o spun, şi alta este că eu nu-mi voi pierde echilibrul. Nu-mi voi tăia singur rădăcinile niciodată. Pentru că, repet, am bucuria de a mă gândi la bunicii mei, la toţi bătrânii şi oamenii de mare rezonanţă pe care i-am cunoscut, de a mă gândi şi la cei care au murit în puşcăriile comuniste, la seva aceasta de oameni de mare forţă, pe care nu i-am cunoscut dar despre care am citit. Am – cu asta trebuia să încep – raportarea la Dumnezeu. Pentru asta stau aici şi nu mă poate lua nimeni. Mă duc şi mă reîntorc. Asta este tot. Astea sunt raportările mele. Ei nu au aceste raportări – oamenii despre care mi-ai spus tu şi mai ştiu şi eu alţii. Şi atunci ai o „şansă” de a îmbătrâni urât.


Vorbeai mai devreme despre dictatura factorului financiar. E o problemă pe care mulţi o folosesc ca scuză pentru a face compromisuri: „cânt muzică la minima rezistenţă sau scriu piese pentru nişte fătuce sumar îmbrăcate fiindcă trebuie să trăiesc, trebuie să mănânc şi eu”. Cum se poate trăi totuşi fără compromis, fără să te înjoseşti?

Păi se poate trăi, cum s-a trăit şi în sistemul comunist. Nu toţi au făcut compromisuri. Vorbesc acum despre oamenii de cultură, scriitori, artişti, muzicieni, pictori şi aşa mai departe. Nici atunci nu au făcut toţi compromisuri, dar au fost oameni care au făcut compromisuri şi au dus-o mai bine, au avut avantaje. Şi acum este la fel. Sunt oameni care fac compromisuri, unele nu jenante, ci dizgraţioase, ca să nu folosesc alt cuvânt. Sinecuriştii, oamenii care au de plătit o sinecură pe care o primesc. Nişte posturi foarte avantajoase, nişte retribuţii... Vorbesc la nivelul instituţiilor de stat. Oameni remarcabili. Nu le dau numele pentru că am de scris nişte lucrări acum şi nu vreau, n-am timp să mă judec cu ei, să mă cheme pe la tribunale. La nivelul celor despre care mi-ai pomenit tu şi despre care vorbiserăm mai înainte, la nivel de muzicieni, de compozitori, de oameni care parcurg tipul ăsta de demers artistic la minima rezistenţă, în sensul de a face ceva pentru bani şi atât, este la fel ca până în ’89. Trăiesc mai bine, au bani mai mulţi, au maşini. Cum se poate face artă fără compromis? Simplu: făcând-o. Şi strângând din dinţi pentru că nu ai banii pe care-i are X sau Y. Pentru că din păcate cei care aleg să meargă pe drumul acesta încă au mult de strâns din dinţi.

Pe un tânăr muzician de la noi care vrea să pornească pe calea aceasta ce l-ai sfătui?

Sigur că aş fi tentat să-i spun să strângă din dinţi, să meargă înainte şi să rupă norii. Dacă se poate, sigur că asta trebuie să facă. Să nu facă niciun compromis. E uşor de sfătuit, mai greu de făcut. Eu n-am făcut compromisuri, dar nici nu pot să spun că e un exemplu pe care l-aş da pentru fiecare. Nu ai o viaţă confortabilă din punctul de vedere al comparaţiei. Constaţi că şi tu ai o maşină, şi tu ai o cutare, şi tu ai o casă de vacanţă, dar unul are cu 60 de camere – am făcut o exagerare voită - , a ta este cu două. Dacă nu eşti tributar raportării de zi cu zi faţă de ce are altul, merge. Este absolut ok. I-aş sfătui să încerce să aibă verticalitate şi să încerce dimineaţa să discute cu ei înşişi. În intimitatea dimineţii. Dacă la 2-3 zile sau în fiecare zi când te uiţi în oglindă poţi să te priveşti, înseamnă că eşti ok. Să ştie să strângă din dinţi şi să urmeze drumul pe care şi-l propun. Oricum drumul cel mai sănătos şi cel mai pozitiv energetic este cel în care laşi compromisul şi faci ceea ce ştii, atât cât ştii să faci, să dai din tine. Ăsta ar fi idealul. Partea financiară nu e lăsată deoparte, nu vreau să fiu greşit înţeles, dar să n-o pui niciodată pe primul plan, să nu te gândeşti: „Câştig, nu câştig? Fac asta în funcţie de cât câştig.” Urmează-ţi drumul.

Pe această notă punem punct şi virgulă şi vom continua discuţia cu ocazia lansării albumului.
De acord. Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi multă sănătate pentru cei care citesc în ţara asta şi care citesc şi revista.

Foto: Diana Grigoriu
(Acest interviu a fost publicat pe site-ul revistei Maximum Rock Magazine, www.promusicprod.ro/maximumrock )

5 comments:

Catalin Scanteie said...

Super interviul. Felicitari bre! Mi-am adus aminte de primele mele discuri ascultate la pickup. Heheee, ce vremuri.

mad said...

Of... Trebuie sa te invat sa pui poze...

Catalin Scanteie said...

Pai invata-l, ca doar nu e departe de tine. :P

Anonymous said...

A punctat mult mai finut si mai diplomat, laba trista de rock (ma refer la faimoasele trupe pentru care am un dispret teribil) care se canta in Romania, fata de cum o fac io.

Norock.
Fratello Metallo

Ps. Mi/a intret oarecum ciudat articolul, deoarece in paralel ma uitam la DVD cu Manowar "Absolute Power - Live in EarthShake"

gumaadi said...

Of...vecinul meu...:)