Saturday, November 6, 2010

Complicata posteritate a lui Adrian Păunescu

Cu toţii am uitat un lucru: când moare un om, oricine ar fi el, primul lucru pe care se cuvine să-l facem e să spunem „Dumnezeu să-l ierte!” (sau, dacă nu ne lasă convingerile, „Odihnească-se în pace!”) şi să medităm un pic la tragedia morţii – a lui şi a oricăruia dintre noi. Deci: a murit Adrian Păunescu. Dumnezeu să-l ierte!
Am uitat cu toţii orice urmă de creştinism sau umanism şi ne-am năpustit să-i facem lui Adrian Păunescu Judecata de Apoi. Nici nu a ieşit bine sufletul din trup că presa românească, politicienii şi oamenii de rând se grăbesc să-i hotărască locul veşniciei. De ani de zile mass media ne confiscă viaţa în aşa măsură, încât unii cred că aici e garanţia însăşi a existenţei. Oameni ca celebrele – tristă celebritate! – cupluri Iri-Moni sau Prigoană-Bahmuţeanu există atât de mult prin media, încât existenţa lor reală este stoarsă de orice substanţă. Se căsătoresc, se ceartă, nasc, mor, se împacă şi respiră doar la televizor şi în tabloide. Dacă acestea ar dispărea, şi respectivele cupluri s-ar stinge, s-ar ofili ca o floare lipsită de apă. Mijloacele media caută să se infiltreze în cele mai intime resorturi ale vieţii, vulgarizându-le şi transformându-le în superficialitate dominantă, să devină viaţa însăşi. Şi, mai nou, şi moartea. Pentru că lui Adrian Păunescu i se răpeşte acum moartea, transformată într-un spectacol grotesc, într-o coridă caricaturală care nu ar trebui să provoace decât scârbă, dacă nu ne-am gândi că la mijloc este, în cele din urmă, un om. Intimitatea este o noţiune care tinde să dispară încet-încet dintr-o lume în care ochiul public este prezent peste tot, ca ochiul unui dumnezeu artificial. Şi, cu toate însuşirile adevăratului Dumnezeu schimonosite, ochiul public îşi asumă şi Judecata de Apoi.
Aşa se face că nici nu se răcise bine trupul lui Adrian Păunescu, că au sărit pe el apărătorii şi detractorii, precum îngerii şi diavolii care se luptă pentru sufletul defunctului, punându-i în balanţă bunele şi relele. Desigur, poetului nu-i mai pasă astăzi prea mult de spectacolul grotesc care are loc pentru noi, pentru ca noi să ne depersonalizăm şi să ne aliniem orânduirii impuse din afară – în viaţă şi în moarte. Lupta este pentru ca noi să înţelegem că şi după ce a murit, soarta unui om – s-o numim, oarecum impropriu, posteritate – este definită de cei care au puterea mediatică.
Adrian Păunescu a fost un personaj controversat – pentru a folosi un eufemism – iar moartea lui ar putea oferi pentru prima dată posibilitatea de a-i aprecia corect opera. Dar posteritatea lui Adrian Păunescu va avea mult de aşteptat până la o interpretare corectă, tocmai din pricina vâlvei mediatice în care a fost prinsă persoana autorului. Cel despre care vorbim nu pare să fi fost un poet major şi, mai mult decât atât, volumul imens al operei este, inevitabil, inegal ca valoare. De aceea analiza literară are, în cazul lui, multă bătaie de cap. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi să-şi atribuie o parte din gloria lui, mulţi lăudători îl pun, din motive sentimentale sau din interes, alături de Eminescu. Sigur, aberaţia sare în ochi, dar răspândirea ei în media este greu de oprit. Cred că, în cele din urmă, literatura şi conştiinţa culturală vor reţine ce este valoros din opera lui Adrian Păunescu. Dar judecata publică mai are mult până la a deveni obiectivă, tocmai pentru că poetul a fost unul dintre primii născuţi sub dumnezeul media şi de aceea e judecat cu criteriile false ale acestuia.
Există în memoria iubitorilor de litere amintirea cazului Zaharia Stancu. Plimbat în funcţii şi adulat în timpul unui regim asasin pe care nu se sfia să-l ridice în slăvi, Stancu a ajuns repede din „cel mai mare scriitor contemporan” un „gunoi literar”. De fapt, prozatorul nu este nici una, nici cealaltă, dar fără îndoială trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa pentru a-i putea aprecia corect luminile şi umbrele. „Desculţ” e o maşinărie propagandistică, „Şatra” pare a fi mai mult o operă literară valoroasă. Unde tragem linia între persoană şi operă, ce poate fi iertat, ce trebuie lepădat? Sunt întrebări care se pun şi în cazul Adrian Păunescu, dar pentru a le găsi răspuns trebuie să ne eliberăm de impuls, de mânie şi de pretenţia orgolioasă şi stupidă de a fi, în locul lui Dumnezeu, judecători – atât în bine, cât şi în rău.
Cel mai mare deserviciu i-l fac lui Adrian Păunescu lăudătorii. Cei care-i umflă valoarea literară şi acţiunile umane. Pentru că a spune că Păunescu a fost dizident sau critic al regimului este (încă) o palmă grea dată elitei morale şi intelectuale care a suferit şi a pierit în închisori. Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga sunt, totuşi, nume mai mari decât Păunescu. Şi oameni care au refuzat – cel puţin până la un punct – compromisul, şi care au suferit şi au murit pentru acest lucru. Când Ion Iliescu – bătrânul stalinist – apare şi spune că Păunescu a fost „o voce critică”, singura reacţie logică este repulsia, şi cum o extremă o naşte pe cealaltă, imediat apar voci care să desfiinţeze tot ce a însemnat Adrian Păunescu – omul şi opera.
Cenaclul „Flacăra” a fost fără îndoială o rampă de lansare pentru mulţi artişti tineri şi valoroşi, dar în acelaşi timp a reprezentat o supapă pentru frustrările oamenilor, care a servit cât se poate de bine în acest sens regimul Ceauşescu. Nu putem nega suflul de libertate care s-a insinuat pe acolo – deşi, când îl văd azi pe Victor Socaciu în PSD mă apucă greaţa şi îndoiala – dar el este mai degrabă rodul unei evoluţii artistice decât scopul în sine al cenaclului. Nu se poate spune „aşa erau vremurile”. Pentru că, în primul rând, în aceleaşi vremuri au trăit şi alţii – Paul Goma trăieşte şi azi, ignorat de oamenii de litere români care s-au strecurat prin vremuri şi îşi mângâie conştiinţele amorţite cu povestea „rezistenţei prin cultură” – care nu au făcut compromisurile lui Păunescu. Şi, în al doilea rând, pentru că nu aveai voie să critici, dar nu te obliga nimeni să perii. Poetul a spus, după revoluţie, într-un acces de sinceritate, „am fost un porc”. Dar apoi s-a alăturat partidului primului ministru ceauşist Ilie Verdeţ. În cele din urmă, Păunescu a fost, până în ultimele momente, în PSD. Şi argumentul invocat de unii, că ar fi crezut în mod naiv în socialism nu stă în picioare, de vreme ce poetul cunoştea resorturile intime ale castei paranoice care a domnit peste România din 1965 până în 1989. Cineva spunea că după 45 de ani de urgie, cine mai e comunist în România e ori prost, ori lichea. Iar Păunescu prost nu a fost niciodată.
Pentru ca poezia lui să poată fi interpretată corect, autorul trebuie eliberat de povara monumentului mincinos prin care unii vor să îl facă simbol, provocând reacţii dure în cei care ştiu că simbol real şi model pentru viitor a fost Nicolae Steinhardt, nu Adrian Păunescu. Nu o să ajungem niciodată să discernem valoarea şi versurile ce nu fac decât să sune din coadă, dacă suntem asaltaţi de o armată de aplaudaci care ne vorbesc despre al doilea Eminescu, în faţa cărora trebuie să răspundem că de la „Totuşi, iubirea” până la „Memento mori” sau până la „Necuvinte” e distanţă mare.
E deci vremea ca Adrian Păunescu să nu mai fie model pentru nimeni, pentru ca poetul să poată să respire. E vremea să-i citim versurile ca pe ale unui scriitor dăruit cu un mare talent, pe care însă l-a irosit pe drum şi prin osanale închinate opresiunii şi din care ne-a lăsat şi nouă câte puţin. Ziaristul Vlad Mixich scrie într-un articol admirabil, care dacă ar fi avut la început şi o rugăciune pentru sufletul celui răposat ar fi făcut inutile orice alte comentarii: „Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său.” Astăzi, odată ce a trecut în veşnicie, nu va mai putea fi subminat de propriile slăbiciuni. Iar judecata operei lui trebuie să se sustragă tiraniei media, pentru a se face prin raportare la o scară valorică solidă şi nemanipulată. Abia atunci vom rămâne cu poezii şi cântece frumoase, cei care au fost ajutaţi de poet îi vor purta recunoştinţa datorată, în timp ce ceilalţi îl vor ierta cu inimă uşoară. Modelul Păunescu nu foloseşte nimănui, poetul Păunescu trebuie să-şi găsească locul firesc în galeria literaturii române, cât despre omul Păunescu, pe el rămâne să-l judece doar Dumnezeu, iar nouă să mijlocim cât putem pentru el.
Aceste rânduri sunt scrise în Sâmbăta Morţilor, a doua zi după moartea lui Adrian Păunescu. Într-o asemenea zi, se cuvine să lăsăm toate în urmă şi să ne gândim doar că a mai plecat din lumea aceasta un seamăn al nostru. Dumnezeu să-l ierte!

36 comments:

Anonymous said...

Nu stiu si nici nu vreau sa stiu pe cel loc al clasamentului poetilor se afla Paunescu. Am propriu clasament personal in care il plasez acolo unde captorii receptivi emotionali se apropie de rezonanta.

Consider insa ca inainte de a fi om politic, om public, om pur si simplu sau chiar poet, Paunescu a fost un Om de cultura. O raza de soara intr-o perioada intunecata. Un om care a ridicat nivelul valori maselor in sus. A incercat si, tenace, a reusit. Nu avem multi capabili sa ridice nivelul maselor in sus, sa federeze sub lumina culturii. In rest, celelalte aspecte mici, nici nu conteaza. Vor fi spalate (sau apreciate) de timp si de Judecata de Apoi.

http://www.trilulilu.ro/agata/23cd5bdf46b3ce

LR

Jack said...

Ba eu cred ca nu e complicata deloc posteritatea lui Adrian Paunescu. A fost un poet major si o mare valoare a patriei si a culturii romane. De afltfel asa va si ramine.

alexander said...

frate, ori nu ai cantarit ca farmacistul, ori ai facut-o intentionat (dar printre randuri), insa impresia mea este ca tu ai scris acest text ca sa-l judeci si sa-l condamni.

cu alte cuvinte, invitatia la crestineasca formulare, de la inceput si de la sfarsit, e mai degraba de "machiavelic bizantinism" :)

nu stiu in ce stare de emotie, oboseala sau altceva erai cand ai scris textul, dar imi pare ca "duhul" care te mangaia in alte dati, aici "s-a acoperit cu aripa".

dar sunt convins ca daca "te-ai apleca asupra subiectului", nu o zi, nu o luna, ai putea veni cu ceva mai bun;)

Dave said...

are dreptate jack, nu e complicata deloc posteritatea lui paunescu. a fost un poet minor si va ramane in istoria literaturii la categoria "si altii".

Paul Slayer Grigoriu said...

@Alexander: Uite aici alte doua articole, poate mai inspirate:

http://vallahianova.blogspot.com/2010/11/culturnicul-adrian-paunescu-si-poporul.html

http://www.impactnews.ro/editoriale/Nuanţe-după-moartea-lui-Adrian-Păunescu-44317

alexander said...

@paul: pai macar la vallahianova se condamna clar si cu manie proletara. tu nu ai avut "curajul" sa-l scuipi asa mort, pardon de expresie.

altfel, sa ne traiasca si infloreasca un reper precum printul duda! :)

Paul Slayer Grigoriu said...

Iarta-ma, Alex, dar orice alaturare intre Paunescu si principiul monarhic eu, in calitate de smerit crestin-ortodox, credincios harului si ungerii din Biserica, o socotesc o impietate.

alexander said...

1. era doar o observatie, in treacat, pe blogul spre care m-ai trimis.

2. io vorbeam de un anumit personaj zis printz, tu ii dai inainte cu "principiul monarhic" :)

3. in calitatea ta de "smerit crestin-ortodox" se cade sa jubilezi la flegmele aruncate asupra unui "pacatos" inca neingropat?

Paul Slayer Grigoriu said...

Nu stiu unde ai vazut tu ca as jubila, dar e o problema de interpretare. Imi place ca pui pacatos in ghilimele, probabil ca raposatul de fapt, in viziunea ta, nici pacate n-a avut, dar i le punem in carca noi, rauvoitorii care nu pricepem ca de fapt totul a fost lupta pentru libertate si natiune.

Varujan Vosganian said...

Oare de ce lipseste cuvenita masura in ceea ce facem? Unde sfarseste sinceritatea si unde incepe ostentatia? Cata e simtire pentru sine si cata e prefacatorie? Pana unde suntem noi insine si de unde incepe manipularea, intrarea in suvoi?

Se dovedeste inca o data ca moartea e un bun agent de rating. Televiziunile storc pana la limita tot ce pot din moartea lui Adrian Paunescu. De la bocitoare si pana la recitatori, reportaje la fata locului si evocari, totul grandilocvent si patetic, de parca poetul insusi ar fi scris scenariul propriilor funerarii. Ar fi ineresant sa aflam cand l-au invitat aceste televiziuni ultima oara la o dezbatere pe Adrian Paunescu, cand l-au celebrat macar a suta parte din comemorarile de azi tot asa cum ar fi pilduitor sa stim cam ce parere emiteau acum, sa zicem, o saptamana despre omagiatul defunct unii dintre cei care se tanguie pe micul ecran.

Neindoielnic, Adrian Paunescu a avut multi admiratori. Manifestatiile de simpatie din Craiova sunt elocvente in acest sens. E remarcabil faptul faptul ca un poet a putut sa produca, in timp, atata emotie si a avut un astfel de impact asupra constiintei publice, prin atitudinea sa si prin versurile sale.

Imprejurarile acestea triste imi sunt insotite, insa, de o adanca melancolie. In ultimii zeci de ani multi dintre marii nostri poeti au trecut in eternitate, unii dintre ei cu vietile nedrept de timpuriu curmate. Despre intamplarea mortii lor nu s-a scris uneori decat in revistele literare, la capataiul lor nu s-a adunat decat o mana de prieteni si , adesea, au fost uitati. Ei nu au aparut la televizor, nu au vorbit in fata tribunelor pline ale stadioanelor si nu au ridicat vocea ori pumnul spre alti oameni, ci, eventual , catre cer. Multimile nu s-au imbulzit in jurul lor, ei nu au facut rating nici cu viata si nici cu moartea lor. Dar asta nu stirbeste cu nimic nepretuirea lor. Cati isi mai amintesc astazi de Mircea Ciobanu, de Gheorghe Flora, de Virgil Mazilescu, de Marius Robescu, de Ioanid Romanescu, de Daniel Turcea, de Aurel Dumitrascu, de Cristi Popescu, de Dan Laurentiu, de Grigore Hagiu, de Cezar Ivanescu, de Mariana Marin, de Nino Stratan, de Gheorghe Tomozei, de Cezar Baltag, de atatia altii?

Odata cu fiecare poet care se stinge, ar trebui sa-I pomenim si pe toti ceilalti. Imaginati-va viata de-andoaselea, de la moarte la viata. Anual, fiecare zi a mortii noastre ar fi un fel de aniversare. Tot asa si cu poetii. Numarand de la judecata de apoi incoace, moartea fiecarui poet trebuie sa fie un prilej de pomenire si pentru ceilalti, care au murit inaintea lui. Altminteri, odata cu moartea fiecarui poet va muri si un petic din limba romana.

alexander said...

Frate, unde ti-e blandetea patristica? :)

am folosit ghilimele pentru ca nu aveam la indemana italice.

faci o confuzie, sloganul era "lumina, lupta, libertate!"

Anonymous said...

@ Dave : Numai geniile ca Paul si Paunescu se urasc intre ei

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
tharabostes said...

...doar o melodie care m-a scos dintr-o adanca prapastie acum 2 ani. Versuri: Adrian Paunescu. Dumnezeu sa-l ierte...

http://www.youtube.com/watch?v=8vnJ8GQeRpg

alexander said...

@donkeypapuas: adica indraznesti sa contesti directivele si etichetele neo-elitei conservatoare de dreapta a Romaniei?! In slujba carui mogul esti? :)

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Un articol cu lumini si umbre, ca mai toate celelalte, dar care din pacate sufera din pricina unei propozitii penibile: "Adrian Păunescu i-a închinat ode lui Ceauşescu în folosul celorlalţi." Aha.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

@ Donkeypapuas

Tot la ÎPF Teoctist ma gindisem si eu la socarea cu fraze de genul "Adrian Păunescu i-a închinat ode lui Ceauşescu în folosul celorlalţi. - Aha."

Si ce e rau in asta din momentul in care scopul scuza mijloacele. Eu zic ca scopul respectiv, deopotriva ÎPF Teoctist si Paunescu, nu era nici macar nobil, ci salvator, fiecare in "domeniul" lui.
LR

Paul Slayer Grigoriu said...

@LR: Scopul nu scuza mijloacele. E una dintre cele mai importante lectii pe care am invatat-o din lecturile mele.

Anonymous said...

@ Paul

Daca scopul nu scuza mijloacele, atunci tu ce concluzii tragi in privinta atiunilor ÎPF Teoctist / A. Paunescu ?
LR

Paul Slayer Grigoriu said...

In legatura cu Adrian Paunescu mi-am exprimat deja parerea in postarea de fata. Nu cred ca odele ridicate lui Ceausescu au vreo scuza, cum nu are nici activitatea politica ulterioara a poetului. Nici macar pe cea - invocata de el - a naivitatii. Dar nimeni nu e fara pacat, de aceea graba de a da cu piatra e la fel de nejustificata ca cea de a-i ridica ode. Il comparam azi cu patriarhul Teoctist, maine-poimaine poate il facem si martir. Cat despre patriarh insusi, discutia e mult mai complexa si nu e locul ei aici. Cu atat mai mult cu cat ierarhii sunt supusi unor greutati si unor ispite mai mari decat alti oameni. Dar am sa revin candva la subiect.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

@ Paul
Nu e nici o rusine sa recunosti ca cele doua cazuri sunt comparabile intru-totul si sa nu te invarti in jurul cozii. Ne jucam de-a vorbele, o data asa, o data asa ?

A retine odele de la A. Paunescu este la fel de reductor precum a retine ca ÎPF Teoctist a autorizat demolarea bisericilor.
Da, dar ...
LR

Paul Slayer Grigoriu said...

LR, eu ti-am spus cum vad lucrurile si ca, in opinia mea, cele doua cazuri nu sunt comparabile. Daca tu socotesti asta joaca de-a vorbele, e bine si asa.

Paul Slayer Grigoriu said...

Spui ca Patriarhul a aprobat demolarea bisericilor, insa Ceausescu oricum ar fi trecut la treaba si fara aprobarea lui. Si atunci inaltul ierarh s-a luptat pentru a obtine ceva in schimb, pentru a reusi sa ajute in alta parte Biserica dandu-si girul pentru ceva care oricum s-ar fi facut si fara el. Pe Adrian Paunescu nu l-a obligat nimeni sa scrie ode, iar dovada cea mai clara este ca alti poeti din epoca au supravietuit fara sa o faca - sau fara sa o faca in asemenea masura. Si apoi, fii consecvent. La un post anterior infierai psd-ul - si sunt de acord cu tine. Pai Paunescu a fost in psd dupa revolutie, cand chiar nu mai poti spune ca exista nicio constrangere. Asta dupa ce a trecut prin partidul socialist al muncii al lui Verdet. Toate politicile catastrofale ale gastii lui Nastase si Iliescu de care aminteai au fost duse avandu-l alaturi si pe Adrian Paunescu. Si atunci cred ca vezi ca nu poate exista vreo comparatie.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Paul Slayer Grigoriu said...

Ca sa fim clari: inainte de revolutie putea spune ca a fost obligat sa inchine ode, desi nici asta n-ar fi fost adevarat. Dupa revolutie (adica dupa 1989, pana astazi), aceasta obligatie nu mai poate fi invocata nicidecum. Deci nimeni nu l-a obligat sa fie in psd, asta de acum, din 2010. N-am scris nicaieri "imediat dupa revolutie". Am folosit "dupa revolutie" pentru a pune in evidenta ca apartenenta lui la psd-ul lui Iliescu e din vremea libertatii, nu a constrangerilor pre-revolutionare. A bon entendeur, salut!

Paul Slayer Grigoriu said...

Iata ca unele lucruri se poarta si la altii. In plina criza, in 1992, situatia in Cuba arata cam asa: "Uniunea de tineret a partidului, UJC, organizează mari festivaluri rock în aer liber cu formaţii populare, pentru a abate atenţia de la tristeţea „perioadei speciale”. Talentatul preşedinte al UJC, Roberto Robaina, este popular ca nimeni altul printre tinerii cubanezi, pentru că în apariţiile sale are un stil colocvial şi rebel faţă de veteranii rigizi ai revoluţiei. Dar nu împotriva lui Castro. Pe el cei UJC, în frunte cu Robaina, îl asigură cu un vocabular omagial bombastic la congresul tineretului din 1992 de loialitatea şi abnegaţia lor, „din toată inima, cu cinstea acordată unui tată iubit”.
Robaina este unul dintre starurile tinerilor conducători de partid chemaţi repede în cele mai înalte funcţii pentru a trage după sine noua generaţie şi a-i asigura un loc în societatea post-revoluţionară. În anul următor Robaina, care nu are încă patruzeci de ani, este numit ministru de externe. (...) Robaina reuşeşte să rămână ministru de externe timp de şase ani. După aceea el se dovedeşte a nu fi, în ochii lui „máximo líder” destul de stabil din punctul de vedere al caracterului în faţa seducţiilor ideologice – şi materiale – ale capitalismului. La sfârşitul primăverii lui 1999 cade brusc în gol şi se trezeşte într-o „instituţie de corecţie” politică."

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

@ Paul
"Si atunci inaltul ierarh s-a luptat pentru a obtine ceva in schimb, pentru a reusi sa ajute in alta parte Biserica dandu-si girul pentru ceva care oricum s-ar fi facut si fara el. Pe Adrian Paunescu nu l-a obligat nimeni sa scrie ode, iar dovada cea mai clara este ca alti poeti din epoca au supravietuit fara sa o faca - sau fara sa o faca in asemenea masura."
Doua chestii pentru raspunsul comparatiei actiunii celor doi. Mai intii ca si Paunescu a facut "gesturile" cu linguseala pentru a avea ceva in schimb : libertate cat de cat (sau cum s-o fi numit ea) in cultura si pastrarea Cenaclului Flacara. Nu cred ca poti nega sursa de libertate produs de aceasta miscare, precum nici nu poti reduce interesul asupra unui popor de a-l cultiva. Biserica are rostul ei, precum si cultura are rostul ei.
Apoi ca nimeni nu l-a obligat sa scrie ode : ba da !, era obligat de aspectul de mai sus sa exceleze in ode si linguseala. Altii poeti din vremea respectiva au supravietuit si fara ode. Da, dar nici n-au facut ceva cultural de interes public. Au trait marginalizati, urmati de citiva si atit.

LR

Anonymous said...

@ Paul

"Si apoi, fii consecvent. La un post anterior infierai psd-ul - si sunt de acord cu tine. Pai Paunescu a fost in psd dupa revolutie, cand chiar nu mai poti spune ca exista nicio constrangere. Asta dupa ce a trecut prin partidul socialist al muncii al lui Verdet. Toate politicile catastrofale ale gastii lui Nastase si Iliescu de care aminteai au fost duse avandu-l alaturi si pe Adrian Paunescu."

Hai sa fim consecventi. Nu, nu imi schimb opinia asupra elitei PSD-ului. O mai mare adunatura de hiene nici ca se poate gasi. Sa fim clari, eu nu acuz ideologia generala a socialismului, cit natura elitei ce se vrea reprezentativa a cestui partid. Asa se face ca vrind-nevrind se acuza un partid din cauza reprezentantei lui. Da, nimic nu scuza pe Paunescu ca s-a alaturat acestei gasti.

Poate un singur lucru, un singur aspect ii da in ochii mei o circumstanta atenuanta. Anume ca el chiar a crezut in aceasta ideologie socio-comunista. Sa nu uitam ca inainte de a fi un regim politic, in România a fost o dictatura politica. A fost convins de binefacerea acestei ideologii si cred ca si-a asumat totdeauna convingerea politica, altfel nu ar fi fost in partidul socialist muncitoresc, mostenitor al pcr-ului, imediat dupa Revolutie.
Nu stiu daca cineva are dreptul sa judece o opinie politica si dreptul la opinie politica a cuiva. Ar insemna sa faci exact ce a facut comunismul aplicat in România si tarile "prietene". Ar insemna sa rezolvi un abuz printr-un alt abuz.
Ca se revin la Paunescu, ma deranjeaza mai putin un PSD-ist sincer in convingerea lui politica, decit gasca de adunaturi care au minat aceasta tara (si pe care o vor continua o data cu sfirsitul lui TB). Si, intre noi, Paunescu ca om politic n-a avut nici-o influenta, nu l-a bagat nimeni in seama.
LR

Paul Slayer Grigoriu said...

LR, am spus-o si in postare: de la un moment dat scuza cu "convingerea sincera" nu mai merge. Cand tatal tau insusi a murit in inchisorile comuniste, cand, dupa revolutie, ai vazut ce au facut Iliescu si al lui, nu mai poti spune "nu stiam".

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.
Anonymous said...

@ Paul

Da, ma rog, la el nu stiu cit a fost scuza cu "nu stiam" cit i-a fost de ferma convingerea in ideologia marxista (chiar daca nu a marturisit-o niciodata, din cite stiu eu). Da, a fost convins si pentru asta a facut abstractie de crimele dictaturii comuniste. Probabil ca a considerat-o dictatura inainte de orice.

Plus ca un pic de miros de ciolan tot a mirosit el ... dar cine sa-i arunce prima piatra ?

Prefer in cazul lui sa ma opresc la faptul ca n-a avut nici-o influenta si ca nu poti sa-i pui lui in carca pacatele derbedeilor, colegi de partid. Ar fi necinstit, dar nici nu-l scuza.
LR