Cele trei înfrângeri ale USL

Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase, care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului” politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie, atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării. În plus, mitul patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului Statelor Unite ale Europei.

Toate acestea sunt dublate în timpul anilor de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia – într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii, dar mai ales a propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce stă să cadă.

Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora, guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus, premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator.

Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta (nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc, ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării, cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă niciunui susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri, când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că vorbeşte Victor Ponta.

Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile, era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a liberalului, care însă, nestăpânind problema, a început să se răstească la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic”.[1] Totul ar putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze – dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari.

Pentru că tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la securitate, nu are astăzi nicio problemă în a se alia cu Dan Voiculescu, despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet informator”[2]. Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală după 1989. Iar despre alţi membri ai PNL cu legături directe cu securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica de la marginile Orientului.

Dar chiar dacă trecem şi peste aceste aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani, singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim, de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă. Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde, pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strasbourg, provocând false uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice interne decât al unui program coerent de politică externă.

Toate acestea puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini – FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL.

Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor, Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa – legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub picioare este a doua înfrângere a USL.

Cum s-a întâmplat acest lucru? Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii – juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti. Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi, ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator, preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti, procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria „ungurilor şi a tupilaţilor”[3] dovedeşte că nici în ceasul al treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic.

În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu, pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta, Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat „intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu. La fel a făcut de altfel şi cu oameni care din oportunism sau convingere l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei.

La acest capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă, conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor sensibil şi rafinat – ceea ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate. La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne.

Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco. Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea – bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a pierdut mare lucru.[4] Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului. Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile.  Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească – în mod legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele din urmă, la fel de mici.

Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona. Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa. Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă, folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor.

Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum, dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr, cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră. Restul e praf şi pulbere.

---

[1] http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/

[2] http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html

[3] http://vosganian.ro/?p=2899

[4] http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea-Basescu_0_759524141.html