Călătoria ca fundătură

     “Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum se leagă nodul”... Eh! Eminescu a trăit vremuri fericite. Azi mulţi dintre cei care pleacă să-şi lumineze mintea în zări îndepărtate nu se întorc mai stilaţi nici măcar din punct de vedere vestimentar. Ceea ce însă nu-i împiedică, la fel ca pe predecesorii lor, să vină şi să-i fericească pe cei de acasă “cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”.

     Îmi place să călătoresc şi am învăţat cu timpul că orice călătorie trebuie să fie una iniţiatică. Nu vă gândiţi la cine ştie ce sensuri ezoterice. Mergând în alte locuri, cunoscând alţi oameni şi alte trăiri, ajungi să descoperi, de fapt, câte ceva despre tine. Sunt lucruri care te ajută să mergi mai departe, în plan profesional sau personal, sentimental sau spiritual. Pentru că dacă nu treci nepăsător pe lângă cele ce-ţi ies în cale, orice drum se transformă într-o călătorie către tine însuţi.

     Cei din generaţia mea şi din generaţiile mai noi iubesc călătoriile, uneori până la a le transforma în scop în sine. Îmi amintesc de cineva care, spre sfârşitul liceului, îmi repeta aproape obsesiv: “Trebuie să călătoresc”. Şi, în fond, în primă fază nu e nimic rău în acest lucru. Trist este când ajungem să avem în faţa ochilor, ca în zilele noastre, mulţimi de oameni în jur de treizeci-patruzeci de ani, care au bătut lumea în lung şi-n lat, şi-au creat doar din acest lucru un prestigiu şi acum ni se înfăţişează ca autoproclamate voci ale conştiinţei publice. Nu generalizez. Sunt oameni care au plecat şi pleacă sau chiar au rămas în străinătate, pe care aceste drumuri i-au ajutat să se împlinească, măcar la unul dintre nivelurile vieţii. Însă mă refer aici la toţi aceia care, după o vreme petrecută departe de ţară, se întorc cu mâinile goale. De fapt, aceştia aduc cu ei, ridicat la rang de dogmă, conformismul feroce de care s-au îmbibat, devenind în România predicatorii înregimentării celei mai stricte sub steagul limbii de lemn şi al corectitudinii politice, bine numită de Horia-Roman Patapievici “noul comunism alb”. Sunt oamenii care îşi arogă rolul de civilizatori, artizanii unor revoluţii inspirate direct din manualele puterii. Sunt cei care în numele progresului practică un radicalism de sorginte socialistă îmbrăcat în cuvinte frumos alese, cei care detestă tradiţia, deşi nu o cunosc decât vag, apostolii lumii din care Dumnezeu a fost alungat – eventual cu forţa –, lumea dictaturii minorităţilor şi a cultului deviaţiilor. Noua generaţie care merge la psiholog şi ia calmante vorbeşte despre pace şi înţelegere în timp ce scuipă pe memoria strămoşilor şi anulează şansele de viaţă ale urmaşilor.

     Există tendinţa fiecăruia dintre noi de a ne proiecta neputinţa, păcatele şi ratarea asupra celorlalţi. “Misery loves company”, iar cei care eşuează vor să-şi universalizeze eşecul, să-l ridice la rang de normă şi să-l predea celorlalţi – în cazul de faţă proştilor care nu gândesc ca ei – din perspectiva unei “minţi deschise”. Iar când acest lucru se extinde în măsura în care a făcut-o astăzi, vorbim deja despre o boală socială. Oamenii aceştia se întorc de la “Paris” cu mâinile goale, cu texte-şablon şi cu visul unei utopii comunistoide – egalitate în sens de nivelare în jos a oricăror aspiraţii, valori, convingeri – care nu mai are nici măcar scuza tinereţii, când orice avânt, fie el şi greşit, are o doză de nobleţe şi puritate sufletească. Şi nu vreau să creez o falie, să spun că cei care văd lucrurile altfel nu au propriile lor neputinţe şi păcate, că nu sunt ameninţaţi de acelaşi spectru al ratării. Însă o boală tratată ca atare are şanse de vindecare, în timp ce una privită ca deschidere, ca adevărată sănătate, nu poate decât să prolifereze. Şi să contamineze.

     Vorbim deci despre oameni care nu au luat nimic de aici şi nu au adus nimic bun de dincolo. Este Occidentul de vină? Oricât de ispitiţi am fi să răspundem afirmativ, nu o vom face. Că există multe ispite în vestul Europei e de netăgăduit. Dar depinde de materialul uman cu care se întâlnesc. Părintele Sofronie Saharov a dus o viaţă de sfinţenie în Anglia, iar N. Steinhardt a călătorit – în trup, dar mai ales în duh – prin toată Europa şi prin toată cultura occidentală, de unde s-a întors cu minunăţii care, în contact cu firea sa, cu “materialul” bun, au rodit cultură, înţelepciune, credinţă. Deci nu Occidentul în sine poartă vina, ci modul lipsit de discernământ în care au fost înghiţite nişte ideologii dominante, nişte lumi născute dintr-o imaginaţie deformată, pe care Orwell şi Huxley le-au descris destul de exact la vremea lor. Noii noştri tineri nu învaţă la Paris să-şi facă nodul la cravată, ci să calce în picioare istoria şi să propovăduiască toleranţa în cel mai intolerant mod, libertatea totală, dar doar în termenii ideologiei lor. Cum ar spune Metallica, ei sunt oamenii lui “you can do it your own way if it’s done just how I say”. Nu toţi sunt proşti, nici inculţi, însă inteligenţa lor devine sterilă şi, cu timpul, se atrofiază.

     Ţara aceasta săracă şi sărăcită nu are trebuinţă de lecţiile acestea de doi bani, de spiritualitatea de consum pe care ne-o aduc unii dintre cei întorşi acasă, plini de ură faţă de identitate şi credinţă, faţă de orice valori care nu corespund cu clişeele pe care le-au învăţat şi pe care ni le predau doct, pe un ton inchizitorial de care Torquemada ar fi mândru. Călătoria acestor oameni, în loc să fie iniţiatică, s-a transformat într-o fundătură tocmai pentru că au greşit drumul spre ei înşişi, iar acum vor să coboare totul la dimensiunile ratării lor. Şi trebuie spus din capul locului, toţi suntem candidaţi la eşec, dar ratat nu este decât cel care se complace în propria ratare.

     Nu există, în acest caz, sentinţe definitive. Nimeni nu e condamnat să trăiască prost sau să moară prost. Până una-alta, însă, cei care mai văd dincolo de şabloanele unei gândiri tributare frazeologiei oficiale au datoria să le spună celor ce “pretind a fi pe cerul ţării stele” un simplu “nu, mulţumesc”.