Ce să caute Jeff Hanneman la Grammy?!

     O parte a presei muzicale a sărit în sus. Mulţi dintre voi nu ştiţi despre ce este vorba. Şi totuşi, ambele atitudini se rezumă la acelaşi lucru. Unul dintre muzicienii reprezentativi pentru ultima jumătate de secol nu a fost pomenit la Premiile Grammy, atunci când s-a vorbit despre cei dispăruţi în 2013. Este grav că l-au uitat? Habar n-am, cred că nu. Îl cunoşteam? Sigur că da, este parte a maturizării mele. Contradicţie? În niciun caz!

     Cei de la Slayer au fost acuzaţi adesea că sunt satanişti şi le-au dat apă la moară criticilor cu fiecare ocazie. De la versuri precum „bântuind capela, demonii iadului au triumfat/ moartea a sosit, casa lui Dumnezeu a căzut”, până la machiaje, costumaţie şi coperte de albume, Slayer a reprezentat mereu arta cu conţinut anticreştin prin excelenţă. Cu atât mai mare le-a fost mirarea celor care l-au auzit pe solistul vocal-basist al trupei spunând că este catolic. Şi adăugând: „Actorii care joacă în western-uri personaje negative nu sunt ei înşişi ticăloşi. (...) Asta facem şi noi. O reprezentaţie teatrală a răului.” Deci nu o apologie.

      Şi totuşi, dacă l-aţi văzut pe Kerry King, unul dintre cei doi chitarişti, cu crucea întoarsă pe scenă şi obsesiile – de data aceasta reale – antireligioase, poate că v-aţi îndoit de spusele lui Araya. Vă propun, totuşi, să aruncăm o privire la Jeff. N-aş putea să vă spun dacă acest adolescent influenţat de punk putea să scrie şi altă muzică. Dar e indubitabil că în thrash a pus nişte pietre de hotar. Era „antistarul” perfect. Dădea puţine interviuri, era agitat doar pe scenă, nu povestea niciodată nimic despre viaţa personală, chiar şi cu colegii era destul de discret – după înregistrări şi turnee dispărea şi abia dacă-l mai găseai. A fost afectat cumplit de faptul că boala degenerativă a muşchilor i-a luat posibilitatea de a cânta, a aşteptat să poată reveni şi, între timp, probabil, s-a înecat în alcool. Nu vom şti niciodată ce a fost în sufletul lui, pentru că nu era genul de om care să-şi pună sufletul pe tarabă. Vom reţine de la el... „Die By the Sword”... „Praise of Death”... „Angel of Death”... „Raining Blood”... „South of Heaven”... „Spirit in Black”... „SS-3”... şi, Doamne, atâtea şi atâtea altele!

     Unii ar spune că la ediţia asta a Grammy-urilor s-ar fi distrat. N-a provocat el mereu puritanismul american cu versuri aparent anticreştine? Nu e el cel cu crucea întoarsă de gât de pe coperta primului Slayer, „Show No Mercy”? Ei bine, este, dar nu acesta a fost crezul lui. Jeff Hanneman, un ateu care s-a distrat cu imaginile satanice doar pentru a scoate din amorţeală o lume anesteziată, cel care L-ar fi întrebat pe Dumnezeu, „Doamne, poţi să mă ierţi că n-am crezut?”, cel care, alături de Kerry King, a respins agresiv scrierile „clasice” anticreştine ca pe o „propagandă, la fel ca toate celelalte”, nu-şi avea locul la cel mai conformist spectacol muzical al fiecărui an. Slayer a câştigat de două ori premiul Grammy la categoria metal – cu două dintre piesele cele mai nesemnificative  din istoria unei trupe extrem de semnificative –, dar a fost o întâmplare. SLAYER nu face parte din lumea lor, pentru că Slayer nu a putut fi niciodată o marcă a conformismului. Aşa că mie, ca iubitor al lui Jeff Hanneman, mi-a părut bine că a fost uitat, cum mi-a părut bine şi că l-au omis pe Clive Burr, bateristul de pe celebrul „The Number of the Beast”. Fiindcă de la propaganda violent anticreştină a unor rapperi de doi bani şi pseudo-căsătoriile homosexuale de la Premiile Grammy 2014, Jeff Hanneman ar fi vomitat, ceea ce oricum nu era un lucru bun pentru ficatul lui slăbit. Un provocator ca el nu ar fi înghiţit liniştit propaganda „corect politică”, nici scenele violente (bine regizate, ce-i drept), în numele unui relativism oficial acceptat şi declarat. Pentru că Jeff Hanneman n-a fost niciodată omul compromisului cu curentul majoritar. Aşa că e mai bine că premiile Grammy l-au uitat, căci Jeff Hanneman n-ar fi avut decât un singur lucru să le spună: fuck you! Ne asociem acestei urări. Die By the Sword!